SPEȚĂ - Prejudicii cauzate consumatorilor

În cuprinsul prevederilor art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor sunt reglementate scopul și obiectivele legii - statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetățenii în calitatea lor de consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse și servicii, informării lor complete despre caracteristicile esențiale ale acestora, apărării și asigurării drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici incorecte, participării acestora la fundamentarea și luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.

Pentru atingerea acestor deziderate, prevederile art. 16 din același act normativ stabilesc că: (1) consumatorul poate solicita plata unor despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dispozițiilor legale, în cazul remedierii ori al înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare; (2) Soluționarea solicitării plății unor prejudicii morale sau daune conexe remedierii ori a înlocuirii produselor sau serviciilor necorespunzătoare cerute de consumatori sau de operatorii economici este de competența instanței judecătorești competente ori a organismului de mediere competent.

În cazul nerespectării drepturilor consumatorilor, respectiv încălcarea obligațiilor prevăzute de O.G. nr. 21/1992, entitățile/persoanele de la art. 2 pct. 3 – 7, în conformitate cu dispoziția de la art. 49 din același act normativ, vor răspunde material, civil, contravențional sau penal, după caz. În privința răspunderii civile art. 64 din O.G. nr. 21/1992 dispune că "dispozițiile prezentei ordonanțe se completează cu prevederile Codului civil".

Așadar, din cuprinsul dispozițiilor legale sus menționate se observă că prevederile O.G. nr. 21/1992, se analizează și prin prisma răspunderii civile, astfel cum este reglementată de Codul civil, începând cu Capitolul IV. Răspunderea civilă/Secțiunea 1. Dispoziții generale, respectiv art. 1349 și următoarele din Cod.

Potrivit tabloului legislativ în vigoare, în materia răspunderii civile există două feluri de răspundere civilă, una contractuală și alta delictuală. În acest din urmă caz, Codul civil reglementează mai multe ipoteze / situații de răspundere civilă delictuală, care împreună alcătuiesc ceea ce se numește sistemul răspunderii civile delictuale. Astfel, ipotezele de răspundere civilă delictuală reglementate de Codul civil (art. 1349 și art. 1357–1380) sunt limitative: răspunderea pentru prejudicial cauzat prin fapta ilicită proprie, răspunderea pentru prejudicial cauzat prin fapta altuia și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale, de lucruri și de ruina edificiului.

În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că la nivel european, răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte este reglementată prin diferite acte normative printre care Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985, în cuprinsul căreia a fost consacrată obligația de securitate în favoarea consumatorilor și de Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001 privind siguranța generală a produselor, directive ce au fost transpuse în dreptul român prin Legea nr. 245/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte.

Regimul juridic al răspunderii pentru produsele neconforme este stabilit prin norme imperative, de ordine publică, de la care nu se poate deroga. Astfel, motivează instanța supremă că art. 10 din Legea nr. 245/2004 prevede explicit că orice clauze contractuale de limitare sau exonerare de răspundere a producătorului sunt lovite de nulitate absolută. În schimb, legea nu interzice clauze de agravare a răspunderii producătorului.

Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 245/2004, producătorii sunt obligați să pună pe piață numai produse sigure. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că răspunderea distribuitorilor și importatorilor este subsidiară, în sensul că va fi angajată doar dacă producătorul nu poate fi identificat. Prin urmare, cel care răspunde în primul rând este producătorul care a pus bunul în circulație, iar răspunderea verigilor intermediare care comercializează produsele intervine în locul producătorului numai în subsidiar, atunci când producătorul nu poate fi identificat. Totodată instanța supremă apreciază că angajarea răspunderii solidare a producătorului și a distribuitorului poate fi antrenată numai în ipoteza în care aceeași persoană juridică are atât calitatea de distribuitor, cât și pe cea de producător, conform art. 5 din Legea nr. 240/2004.

Conform dispozițiilor art. 7 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor: distribuitorii au obligația de a se asigura că produsele oferite spre comercializare sunt sigure și respectă condițiile prescrise sau declarate; să nu comercializeze produse despre care dețin informații sau consideră că pot fi periculoase. Din conținutul textului legal amintește Curtea că natura obligațiilor impuse producătorului este "de rezultat", legiuitorul impunând acestuia o conduită strictă (să pună, să oprească), în timp ce natura obligațiilor impuse distribuitorilor este "de mijloace", aceștia urmând a depune toate diligențele necesare pentru a atinge un anumit rezultat (de a se asigura că produsele sunt sigure, ceea ce nu impune acestuia decât obligația de a verifica, în limita în care acest lucru este posibil, conformitatea produselor oferite spre comercializare cu standardele de siguranță).

Răspunderea solidară a producătorului și distribuitorului poate fi angajată în solidar numai atunci când se constată că fiecare dintre aceștia nu și-a îndeplinit propriile obligații și au o culpă comună în punerea în vânzare a unui produs necorespunzător calitativ.

În speță, reclamanții au solicitat tragerea la răspundere solidară a pârâtei "A", în calitate de producător și pârâtei "B", în calitate de distribuitor, pentru fapta ilicită constând în punerea în circulație și oferirea spre vânzare a unui produs, care nu a respectat condițiile igienico sanitare și de siguranță a alimentelor.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 245/2004, persoana care răspunde pentru prejudiciul cauzat de defectul produsului său este producătorul, prin producător înțelegându-se și orice altă persoană care importă un produs în România în vederea vânzării, închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activității proprii de comercializare. Orice persoană care este considerată producător, prin asimilare în sensul textului legii, răspunde în aceeași măsură ca și producătorul.

În cauză produsul în interiorul căruia a fost identificat corpul străin, a fost produs de către "C", de la care pârâta "A" l-a achiziționat. Faptul că pârâta "A" a formulat cerere de chemare în garanție împotriva producătorului, la care, ulterior a renunțat, în temeiul dispozițiilor art. 406 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicat, nu poate să înlăture, fără a eluda dispozițiile imperative ale art. 3 pct. 3 din Legea nr. 245/2004, calitatea sa de producător al produsului. Pe de altă parte, legiuitorul a apreciat că tragerea la răspundere solidară a producătorului și a distribuitorului poate fi antrenată numai în ipoteza în care aceeași persoană juridică are atât calitatea de distribuitor cât și pe cea de producător, conform art. 5 din Legea nr. 245/2004, însă nu este cazul în speță.

Conform art. 5 alin. 2 din Directiva europeană nr. 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2001, referitoare la securitatea generală a produselor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene (JOCE) LII din 15 ianuarie 2002, distribuitorilor li se va cere să acționeze cu grija cuvenită pentru a sprijini îndeplinirea cerințelor de siguranță aplicabilă, în special nefurnizând produse despre care știu sau ar trebui să presupună, pe baza informațiilor aflate în posesia lor sau în calitate de profesioniști, că nu îndeplinesc acele cerințe. De asemenea, în limitele activităților lor respective, ei participă la monitorizarea siguranței produselor introduse pe piață, în special transmițând informații referitoare la riscurile prezentate de produse,

În aplicarea dispozițiilor din directiva europeană, legislația internă, prevede în sarcina distribuitorilor anumite obligații concrete care le incumbă, respectiv aceea de a se asigura că produsele oferite spre comercializare sunt sigure și respectă condițiile prescrise sau declarate și aceea de a nu comercializa produse despre care dețin informații sau consideră că pot fi periculoase. Înalta Curte de Casație și Justiție reține că aceste obligații trebuie privite în strânsă legătură cu natura activității pe care aceștia o desfășoară. În activitatea sa, distribuitorul nu intervine în procesul de fabricație a produsului, având un rol de intermediar între cel care produce bunul respectiv și consumator. Aceasta este și rațiunea pentru care legiuitorul a stabilit în sarcina distribuitorului obligația de a verifica conformitatea produsului, fără a altera integritatea lui, distribuitorul neputând fi tras la răspundere pentru conținutul neconform al produsului, sigilat și preambalat.

Fiind vorba despre un produs alimentar preambalat, distribuitorul, conform dispozițiilor legale, are obligația doar de a verifica integritatea ambalajului, dacă acesta este sau nu deteriorat, dacă este sigur pentru a fi dat spre consum, respectiv dacă se află în termenul de valabilitate, conform mențiunilor înscrise pe ambalaj, de a-l depozita în condiții optime, verificări care nu presupun o evaluare a conținutului produsului.

Așadar, nu poate fi apreciată drept culpabilă fapta pârâtei "B" de a oferi spre vânzare produsul preambalat, în interiorul căruia se afla un corp străin, în sarcina acesteia nereținându-se obligația legală de a verifica conținutul ambalajului netransparent.

Pentru aceste considerente, instanța supremă a concluzionat că în mod corect curtea de apel a apreciat că răspunzător pentru prejudiciul creat reclamanților este doar pârâta "A", fiind înlăturată culpa distribuitorului – pârâtei "B" și, în consecință, a respins recursul reclamanților ca nefondat.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale recunoscute de instanța de fond, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că problema întinderii (evaluării) prejudiciului este o chestiune de apreciere a probelor care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o chestiune de netemeinicie. Prin urmare critica recurenților reclamanți, constând în aceea că instanțele de fond și de apel nu au analizat probele administrate în raport de obiectul acțiunii și că au acordat daune într-un cuantum mult prea mic, este o problemă de netemeinicie a hotărârii ce nu poate fi analizată în recurs prin prisma dispozițiilor art. 488 NCPC, neputându-se reține încălcarea sau aplicarea greșită a vreunei norme de drept material.

În cauză, apărarea a fost asigurată de MOȚEC ȘTEFAN – Cabinet de avocat în favoarea distribuitorului – pârâtei "B", față de care, acțiunea reclamanților a fost respinsă în mod definitiv.

Un articol semnat de către avocatul Igor Lăcătuș, Baroul Timiș!

igor.lacatus@avocatmotec.ro

+40743.209.000

Experiență profesională: avocat din 2010

Coordonator Departamentul de Litigii din cadrul MOȚEC ȘTEFAN - Cabinet de avocat, Timișoara

Recomandat de Global Law Experts ca specialist în litigii