» Arhivă

De ce "nebuna de la metrou" poți fi și TU mâine? Adevăruri pe care mulți nu vreți să le cunoașteți sau să le acceptați

Vor fi mulți "puritani" care se vor ataca când vor citi titlul articolului. Pentru că ei doar atât citesc și înțeleg: un titlu, o opinie, un citat. Procesul de gândire este atrofiat / uitat pentru ei. Întrebările sunt doar răspunsuri oferite altora, în mod automat. E greu să-ți pui întrebări! Mai bine iei totul de-a gata. E mai rapid, mai ușor, mai cool. Dar acest lucru va avea consecințe grave pe termen lung...

Nu m-am mai LĂSAT demult afectată de vreo știre sau vreo veste. Mi-am creat automatismul de a sorta ce fel de informații dau naștere de gânduri în mintea mea și, mai ales, ce fel de gânduri permit să se manifeste mai departe. Dar toată nebunia (tristă, de alftel) cu cazul tinerei omorâte la metrou m-a întristat teribil. Stăteam și mă uitam hipnotizată la imaginile trimise de prieteni sau care se vehiculau în mediul online. Și mă gândeam, ca orice muritor care circulă cu metroul sau îl mai uită Dumnezeu cu ochii în mizeria de telefon: "Puteam să fiu eu! Sau prietena mea"... 

Dar mi-am zis că acest fapt nu face parte din realitatea mea și am ALES să-mi îndrept atenția către alte lucruri... Și cu toate acestea, realitatea este una singură. Obiectivă. Acest lucru nu mă pot minți. Eu știu că pot ALEGE ce fac, cum gândesc, cum acționez, cu cine mă înconjur și ce fel de viață vreau să trăiesc. Dar viața implică și lucruri care nu țin de mine. Și eu mă manifest în viața asta unde se întâmplă și aceste lucruri. Și atunci ce fac? 

Aseară, în îmbulzeala de la metrou Romană, în goana aceea de la ora 18.00 spre habar n-am ce, m-am oprit puțin și mă uitam la oamenii care treceau pe lângă mine. Unii, gata-gata, să treacă prin mine. Doar îi observam, atât. Și, inevitabil, mintea a început să producă: "Oare câți dintre ei sunt conștienți de pașii pe care-i fac? Oare câți dintre ei realizează ce gândesc, ale cui sunt gândurile acelea, unde se duc și de ce se duc? Oare câți dintre ei știu că nu sunt doar o bucată de carne peste care se pun haine de firme, sau în care se pun frici, dorințe egotice, gânduri negative, drame și lamentări? Oare câți realizează că poate sunt o poveste nespusă, frumoasă sau tristă, și că o poveste nespusă crește, și crește, și deoadată explodează?".

Poate nici aceste întrebări nu erau gândurile mele. Dar, eu atunci am avut un sentiment de întristare. Mă simțeam ca în videoclipul Thriller al lui Michael Jackson. Vedeam fețe încruntate, pierdute, pași repezi și inconștienți, cuvinte goale spuse la telefon sau cu ochii în pământ. 

Oamenii nu se mai observă unii pe ceilalți, cu atât mai mult, pe ei înșiși! Cum ai putea tu să împiedici astfel de manifestări cu urmări atât de grave și de fatale, dacă TU NU VEZI?!

Și mi-a venit în minte și "nebuna" de la metrou. Nu știu ce anume a îndemnat-o să facă acele gesturi, nu știu dacă era "nebună" sau a ales să fie "nebună". Știu doar că ea a explodat și a omorât un om. 

Și mă gândeam: "Oamenii nu se mai observă unii pe ceilalți, cu atât mai mult, pe ei înșiși! Cum ai putea tu să împiedici astfel de manifestări cu urmări atât de grave și de fatale, dacă TU NU VEZI?! Femeia aceea se manifesta și ea într-o realitate. A avut și poate are oameni în jurul ei. Oamenii aceia nu au văzut că poate are nevoie de ajutor? De orice natură ar fi fost el, nu contează! Cineva, de lângă ea, trebuia să ACȚIONEZE! Demult și conștient".

Acum degeaba dăm vina pe stat, pe criminal, pe victime, pe lipsa sentimentului civic. Vinovați ne facem de mult mai multe lucruri. Și vinovăția noastră începe cu mult timp în urmă...

Eu, ca individ, trăiesc într-un anumit mediu. Am un job, un grup sau două de prieteni, un partener de viață sau pur și simplu cunosc diverse persoane. Eu cine sunt raportat la ei? Eu ce fac în raport cu acești oameni? Sunt eu conștient că realitatea este compusă din mine și din ei? Cum VREAU eu să fie această realitate?

Dacă fiecare ar avea GRIJĂ de "micuța lor lume", atunci cred, în naivitatea mea, că întreaga lume ar fi mai ÎNGRIJITĂ. De fiecare în parte și de toți împreună.

Dar, pentru a-ți pune întrebările de mai sus, trebuie să începi cu cea mai grea: "Eu cine sunt?". După care urmează "eu ce vreau?", "eu ce pot face?". 

În lumea avocaților, sau în cea juridică în sens larg, sunt conștientă că de cele mai multe ori mă lupt cu morile de vânt. Mă lupt cu armele mele: poveștile. Unii le pricep, în unii creez întrebări, iar alții acționează. Iar asta consider că este cea mai mare satisfacție. Dar, nu cred că a atins nici măcar 10%.

În schimb, în calitate de trainer, pot spune că rezultatele sunt mai ample și mai evidente. Oamenii care vin la acele cursuri, au început să-și pună întrebări. Iar asta, îi face, cel puțin în ochii mei, minunați!

De ce am îndrăznit să spun că și TU poți fi nebuna de la metrou? 

Pentru că mă uit în ochii tăi, în vremuri în care comunicarea, de fapt totul, se face evitându-se contactul vizual, și pot vedea multe lucruri pe care nu le spui, multe frustrări care încep să te macine pe interior până vor ajunge în afară, pentru că știu că știi că vrei ajutor, sau îndemn, sau o direcție, și cu toate acestea te complaci în starea în care te afli pentru că EGO-ul este mai mare decât ființa ta.

Crezi că tu trebuie să știi totul pentru că așa ți se spune! Și știi ceva? Chiar așa și este! Dar, știi totul după ce știi cine ești, după ce faci curățenie, după ce accepți lucruri, după ce construiești ceea ce ești cu adevărat, după ce devii atent la tine și la viața ta!

Până atunci, dormi și numai șocuri din acestea te vor trezi pentru o zi, două, o lună. După care, totul redevine "normal"!