» Special
09.05.2017 | Avocatura.com
Avocatul Mădălin Niculeasa: `Suntem oamenii cu replică, cu `vorbele la ei` cum se spune şi suntem mândri de aceasta`
«A ŞTI» şi «A CUNOAŞTE» - Mădălin Niculeasa: "Să ajungi la a şti fără a cunoaşte este boala perioadei în care trăim şi se manifestă prin lipsa tăcerii în dialoguri; nimeni nu mai tace, toţi avem răspunsuri la orice, fie că avem habar, fie că nu"
În mod obişnuit (în popor, cum se spune) a şti este sinonim cu a cunoaşte. Din punctul nostru de vedere, astfel cum vom arăta în continuare, cele două verbe se află în relaţie de continuitate unul faţă de celălalt, în sensul că activitatea umană începe cu verbul a cunoaşte şi poate ajunge la un moment dat la verbul a şti. Primul exprimă ideea de continuitate, de evoluţie şi cercetare, de demers mereu în curs, de informaţie necartografiată, în timp ce cel de-al doilea are în vedere rezultatul, ţinta deja atinsă, informaţia catalogată deja.

Că noi, cei de astăzi suntem mai mult oamenii care ştiu decât cei care cunosc, nu schimbă cu nimic ordinea firească a celor două verbe care în niciun caz nu ar trebui să funcţioneze independent ci ar trebui să fie mereu unul în continuarea celuilalt.  

Unii spun că Descartes, alţii că Aristotel, ar fi cei care au făcut trecerea de la cunoaştere la ştiinţă. Husserl, Mann şi Heidegger spre exemplu îl pun pe Descartes la baza informaţiei dobândite în scop tămăduitor, în timp ce Aristotel este văzut de Evdokimov prin raportare la Toma din Aquino si Sf. Augustin drept creatorul informaţiei a toate lămuritoare.

Dincolo de orice paternitate sau temporalitate important este faptul că omenirea a făcut trecerea de la a cunoaşte la a şti fără să-şi pună prea multe întrebări cu privire la scopul şi efectele acestei treceri. 

Cunoaşterea este o abordare deopotrivă intelectuală care însă oferă mai multe întrebări decât răspunsuri, în timp ce Ştiinţa este activitatea intelectuală ce provoacă mult mai multe răspunsuri decât întrebări

În Cunoaşterea lui Dumnezeu în tradiţia răsăriteană, Evdokimov menţionează la un moment dat faptul că învecinarea noastră cu Dumnezeu, în sensul de cunoaştere exclusiv indirectă prin intermediul lui Isus, şi în niciun caz directă, faţă către faţă, a încercat să fie explicată de biserică cel puţin în două feluri: mistic şi intelectual. Abordarea mistică are în vedere golirea minţii de orice formă, cuvânt sau gând, în timp ce perspectiva intelectuală rezultată din întâlnirea filosofiei lui Aristotel cu credinţa Sf. Augustin şi a lui Toma din Aquino, spre exemplu, este fundamentată pe o cunoaştere complet explicabilă până în momentul final. 

Cunoaşterea este o abordare deopotrivă intelectuală care însă oferă mai multe întrebări decât răspunsuri, în timp ce Ştiinţa este activitatea intelectuală ce provoacă mult mai multe răspunsuri decât întrebări. Diferenţa se răsfrânge inclusiv asupra faptului că răspunsurile multe şi întrebările puţine lasă o zonă foarte mare de ne-ştiinţă neatinsă în niciun fel, nici de dubii dar nici de certitudini, în timp ce multele întrebări şi puţinele răspunsuri, în mod paradoxal restrâng zona de ne-ştiinţă în condiţiile în care cel puţin prin întrebările determinate anumite colţuri şi zone sunt cel puţin pipăite. 

Această diferenţă nu este în niciun caz deosebirea dintre mediocritate, respectiv superficialitate (multe întrebări puţine răspunsuri) şi excelenţă, respectiv rigoare ştiinţifică (multe răspunsuri puţine întrebări), întrucât astăzi lumea este mai mult decât cantitatea de informaţie deţinută, fiind mai degrabă o problemă de întrepătrundere de informaţii. 

Înţelegerea nu vine din cantitatea de informaţie ci din felul în care informaţia este folosită, analizată şi pătrunsă în ceea ce priveşte aspectul său. Când ştim suntem intransigenţi, categorici, evităm dialogul şi căutăm adevărul absolut ce fiinţează dincolo de orice întrebare sau dubiu. La polul opus, când cunoaştem în sensul de a înţelege, suntem deschişi dialogului, acceptăm puncte de vedere, ştim să ascultăm, suntem oameni ce căutăm să fiinţăm în sfera adevărului înconjurat de multe întrebări şi de răspunsuri ce se anihilează reciproc şi în scară până la următoarea întrebare. 

Trecerea de la a cunoaşte la a şti nu este o chestiune de putinţă ci mai mult una de voinţă, în sensul că unii preferă şi după o îndelungată evoluţie şi îmbogăţire profesională să cunoască, adică să rămână în sfera întrebărilor ajungând astfel să cunoască dar să nu ştie, în timp ce alţii preferă ca mai devreme sau mai târziu să îşi dorească doar să ştie fără să mai cunoască, îmbrăţişând răspunsurile tămăduitoare cum spuneam mai sus. 

Socrate este omul care a ales să cunoască oricâte răspunsuri şi-a oferit între timp, după cum Aristotel este cel care a ales să ştie, împărţind şi catalogând, preferând răspunsurile în dauna (uneori) întrebărilor. Heidegger s-a "însurat" cu verbul a cunoaşte, în timp ce Descartes a adoptat activitatea aferentă verbului a şti.

Liiceanu rămâne un om al cunoaşterii în timp ce Pleşu este unul al ştiinţei, al răspunsurilor tămăduitoare. Solomon Marcus este matematicianul care a făcut ştiinţă alegând să continue să cunoască. 

Diferenţa dintre cei de mai sus şi omul modern este aceea că cei dintâi au început cu a cunoaşte şi au optat eventual la un moment dat spre a şti, în timp ce omul modern, contemporan nouă nu mai cunoaşte în niciun fel, nu s-a întâlnit cu acest verb niciodată, fiind mereu în sfera de acţiune a verbului a şti, a activităţii lipsite de întrebări, a răspunsurilor pe deplin şi definitiv lămuritoare. Ceea ce ne face particulari este nu atât faptul că am ales să ştim, ci faptul că nu am trăit în niciun caz experienţa lui a cunoaşte, nu ne-am însuşit sfiala întrebărilor ce nu primesc răspuns sau a întrebărilor ce nu primesc imediat răspuns.  

Suntem oamenii cu replică, cu "vorbele la ei" cum se spune şi suntem mândri de aceasta

Să ajungi la a şti fără a cunoaşte este boala perioadei în care trăim şi se manifestă cu întâietate prin lipsa tăcerii în dialogurile ivite în viaţa noastră de toate zilele; nimeni nu mai tace, toţi avem răspunsuri la orice, fie că avem habar, fie că nu avem. 

Suntem oamenii cu replică, cu "vorbele la ei" cum se spune şi suntem mândri de aceasta. Tăcerea nu este o opţiune pentru noi, aceasta şi pentru că noi ştim iar de cunoscut am ales să nu mai cunoaştem. Dialogurile noastre abundă de răspunsuri şi sunt împuţinate de întrebări, în condiţiile în care astăzi mai mult ca niciodată ar trebui să stăm şi să ne întrebăm inclusiv de ce avem atât de multe răspunsuri. Informaţia şi valorificarea acesteia ar trebui să se manifeste cu prioritate prin întrebările determinate şi mai puţin prin răspunsurile aferente.

Sentimentul că răspunsurile tămăduiesc lumea este fals şi înşelător într-un fel în condiţiile în care acestea se bazează doar pe cantitatea de informaţie şi mai puţin pe activitatea de decelare a informaţiei, activitate specifică verbului a cunoaşte. Ori, progresul a venit totdeauna din ceea ce se întâmplă cu informaţia existentă în "piaţă", cum este aceasta privită şi analizată, şi mai puţin din cantitatea acesteia. 

Suntem produsul întrebărilor şi nu al răspunsurilor, eventual gata pregătite, iar întrebările (acelea care contează) spre deosebire de răspunsuri, nu sunt spontane. De aceea omul modern şi contemporan nouă "are (doar) răspunsurile la el" nu şi întrebările, întrucât acestea din urmă nu pot fi apropiate prin "ordonanţă de urgenţă".

Întrebările şi tăcerea sunt câştigul activităţii de a cunoaşte, spre deosebire de răspunsuri şi "proprietatea vorbelor" în sens de replică imediată şi gratuită, ce sunt profiturile activităţii de a şti. Spre deosebire de răspunsuri, întrebările se nasc şi mai greu. 

Avocatul Mădălin Niculeasa

SURSA: https://www.avocatura.com/stire/16318/-a-sti-si-a-cunoaste-madalin-niculeasa-sa-ajungi-la-a-sti-fara-a-cunoaste-este-b.html