EXCLUSIV - Acasă la Cristian Tudor Popescu (II): "România e un «stat femeie» în imaginarul meu. În 2016 este chiar o fată. Și ce se întâmplă cu fata asta? Se joacă «bâza» cu ea!" / "DNA este singurul lucru viu și adevărat pe care l-am văzut în 26 de ani în România"

Avocatura.com: Ne puteți oferi o definiție a României lui 2016?

Cristian Tudor Popescu: România lui 2016 este o fată, așa ca voi. Eu mi-am imaginat întotdeauna România ca pe-o femeie, nu e un stat mascul. Există "state bărbat" și "state femeie". România e un "stat femeie" în imaginarul meu. Eh, în 2016 este chiar o fată. Și ce se întâmplă cu fata asta? Se joacă bâza cu ea. Știți cum se joacă?

Fata stă așezată cu palma ridicată, care-i acoperă parțial fața, și în spatele ei stau vreo trei - patru hăndrălăi - poate chiar mai mulți -, și, în timp ce stă ea așa, vine unul și poc!, îi dă una în rinichi să zicem, provocându-i un sindrom hemolitic-uremic, de pildă. Ea întoarce capul să vadă cine i-a dat și atunci ăia încep să facă așa: "Bâzzzz, bâzzz, bâzzzz!". Adică: "Eu nu am dat". Ea se întoarce, se așază din nou și mai primește un pumn în ceafă. Iarăși: "Bâzzzz, bâzzzz!". "Eu nu am dat!".

Prima grijă a factorilor responsabili, atunci când se întâmplă ceva grav în țara asta, cu oamenii din țara asta, este să spună: "Nu eu, domnule! Alții! Dar eu, nu!".

Prima preocupare nu este "hai să vedem ce s-a întâmplat, poate că am și eu o vină. Nu știu, nu e exclus să am și eu o vină". Prima grijă este să mă asigur că v-am spus suficient de tare că nu eu sunt vinovatul, și că nu am nicio treabă, și că nu îmi dau demisia. Bâzzzz!...

Avocatura.com: Ce ați schimba Dvs. la România?

Cristian Tudor Popescu: Nu mai vreau să schimb nimic. Sportul ăsta l-am practicat vreme de decenii - ideea asta comunistoidă a schimbării oamenilor, să fie oamenii mai buni, să ridice nivelul mediul al acestei țări, măcar un milimetru. Acestea sunt idei comunistoide.

Oamenii nu pot fi schimbați - mi-a trebuit ceva vreme să-mi scot asta din cap. Eu nu am avut nicio treabă cu Partidul Comunist, dar cunosc foarte bine doctrina comunistă și de aceea spun că asta a fost o idee băgată mie în cap de comunismul în care am trăit, și anume că trebuie să-i schimbi pe cei din jurul tău. Să-i faci mai buni, tu! O tâmpenie! Nu poți să schimbi pe nimeni. Cei pe care încerci să-i schimbi, cel mult te păcălesc, se fac că ar schimba ceva - atunci când au interesul în raport cu tine. După ce ne despărțim se vede de fapt că doar au trișat tot timpul și adevărata lor latură poate să explodeze în "jerbe mirifice".

Deci, nu mai vreau, după atâția ani, să schimb pe nimeni, nu mai vreau să schimb România. Mai scriu niște texte pentru că asta mi-e meseria. Nu vreau să fac altceva - aș putea, nu înseamnă că nu știu să fac altceva. Pot și mâine să mă apuc să dau din nou meditații la matematică și fizică ca acum 30 de ani. Nu e obligatoriu să trăiesc din scris, din gazetărie. Pot să dau lecții de tenis, sunt un sparringpartner foarte bun la ora asta, adică aș putea să trăiesc și din asta. Dar, trăind din scris, scriu, însă nu cu speranța că mai pot schimba ceva.

Avocatura.com: Am dori să ne spuneți primele lucruri care vă trec prin minte atunci când auziți următoarele noțiuni, cuvinte: Curtea Constituțională a României.

Cristian Tudor Popescu: Depinde de moment. Momentul istoric este important pentru că nu putem fără trecut. În 2012, am numit Curtea Constituțională, în clipa în care au produs acea mostră de justiție, am numit-o eu "eratică", "Moș Crăciun de vară"! Și asta pentru că au emis o erată - adică au dat o hotărâre, și peste vreo săptămână au venit cu o erată - erată, domnule! -, ca la un roman, ca la o carte... Cum adică, tu, Curte Constituțională, emiți propoziții la care dai erată?!

Acum, ce să spun?! Nu mai scriu erate, dar fac altele, dar nu avem cum să... Ce spun ei nu se discută. Sau, se discută, dar se execută. Nu are sens. Trebuie să existe într-un Stat o instanță supremă, cum e Curtea Constituțională. Pentru că v-am spus despre rolul pe care-l atribui eu justiției: deblocarea societății. Rolul nu este de a stabili neapărat dreptatea, de a stabili adevărul - acesta poate să-l stabilească sau poate să nu -, dar cu siguranță ajută la deblocare. Adică, domnule, a hotărât Curtea Constituțională că nu se mai fac interceptări - asta înseamnă un deranj, înseamnă bani, mișcări -, asta e! Nu putem, pentru că nu avem un apel la așa ceva, ne supunem și trecem mai departe. Deci, acesta e CCR-ul în clipa de față: nu tot ce spune este logic, nu tot ce spune este bine, dar executăm și nu discutăm.

Avocatura.com: Dar DNA?

Cristian Tudor Popescu: DNA este singurul lucru viu și adevărat pe care l-am văzut în 26 de ani în România, după Revoluție. Țara asta este țara "pseudo". "Pseudonia" s-ar putea numi la fel de bine. Totul e fals aici. Sunt tot felul de mime: mimăm Parlamentul, mimăm Constituția, democrația. De fapt, ele nu sunt. Când le înțepi undeva - toate instituțiile acestea -, țâșnește puroiul, și uneori chiar și sângele, până la cer. Sunt false... Și atunci, iată că văd și eu în 26 de ani o instituție care este vie și adevărată, care chiar face ceva.

Sigur, și ea are erorile ei, dar, într-o măsură nemaiîntâlnită, se întâmplă lucruri. Mie, să văd personajele alea în cătușe, duse la arest, în primele momente mi se părea că văd ceva de domeniul fantasticului, mi se părea că visez, că nu se poate așa ceva. După ce am trăit atâția ani, eu, ca gazetar, care scriam să fac "scurtă la mână", despre X, despre Y, câte hoții, câte mânării înspăimântătoare au făcut și așa mai departe, dar fără niciun rezultat - iată că DNA-ul ăsta chiar dă niște rezultate.

Avocatura.com: Și cum nu putem vorbi de DNA fără a ne gândi și la Laura Codruța Kovesi, ce vă vine în minte atunci când îi auziți numele?

Cristian Tudor Popescu: Nefertiti. De ce?! Pentru că m-a impresionat... Domnule, a stat o oră și jumătate la Digi24, pe scaun, în poziția faraoancei Nefertiti: cu mâinile pe genunchi, dreaptă, nemișcată, stone face - nicio expresie -, și a răspuns ca un mecanism. A spus de fiecare dată exact ce trebuie, cât trebuie, fără niciun fel de ezitare, fără niciun fel de încercare să câștige bunăvoința sau ceva de genul acesta. Impecabilă. O oră și jumătate să stai în poziția asta, fără să clipești, să fii extrem de exactă... Mi-a trezit toată admirația această femeie.

Și nu numai pentru asta, ci și pentru că-i merge instalația, pentru că funcționează, pentru că dă rezultate, în ciuda faptului că fostul ei subaltern, actualmente la CCR, "Moș Crăciunul de vară" Daniel Morar, când s-a pus problema să fie numită în funcția pe care fusese domnul Morar, știți ce a spus?! Că nu crede că e competentă. Ea fiind procurorul general, șefa lui! De unde declarația asta?! Eh, poate că înțelegem acum, având în vedere că doamna Kovesi ne-a spus că dosarele alea cu miliarde de euro ale ANRP-ului zăceau pe vremea domnului Morar în sertar și erau foarte bine conservate. Nu le atingea nimeni.

Avocatura.com: Ne îndepărtăm puțin de România și am vrea să ne spuneți ce vă vine în minte atunci când auziți Donald Trump?

Cristian Tudor Popescu: Este o combinație de Vadim cu Becali. Un moroi cu o persoană existentă, asta este Donald Trump. De unde rezultă că... (ridică cu subînțeles din sprâncene).

Știți, în anul 2000, când Vadim Tudor a ajuns în turul doi al alegerilor prezidențiale, începusem să mă îndoiesc de poporul din care fac parte. Eu, oricum, nu pot să candidez la Președinție sau la funcții din astea politice, pentru că eu nu pot să spun "vă iubesc!" unei mulțimi adunate, pentru că mai mult ca sigur pe jumătate dintre ei îi detest. Dar, de data asta, începusem să am o problemă cu mai mult de 50% din poporul român, începeam să mă simt "eschimos" mai degrabă, văzând cum e votat Corneliu Vadim Tudor.

Eh, se pare că există nevoia de a fi "eschimos" și în Statele Unite ale Americii, cu acest Trump. Asta testează nivelul de prostire a unui popor. În termenii meseriei mele - ce predau eu, propagandă și manipulare -, modul în care manipulează Trump este atât de grosier... S-a spus despre el că e Hitler. Păi, este o jignire la adresa lui Hitler. El era un manipulator de mase remarcabil, de înalt nivel, cu capodopere de hipnoză în masă. Trump este un papagal ciufulit, care emite niște "prăpăstii" pe care nu le crede nici el când le spune: că face garduri de 15 m la granițe, că aruncă toți musulmanii din țară, că omoară toate familiile teroriștilor. Deci, niște năsărâmbe, pe care le produce și pe care, iată - aici e grav! - un număr impresionant dintre americani le ia de bune. S-a ajuns la această situație absolut grotescă: propriul lui partid nu-l vor pe acest Trump. Și totuși, baza îl votează în draci, după cum se vede.

Probabil că există însă, ca și în 2000, în România, o saturație în legătură cu "ștablișmentul" politic de până atunci, ăla standard - cu madame Hillary asta, care îl reprezintă perfect: un bidon gol călcat de tramvai. Nu are nimic femeia asta, este contrafăcută din vârful unghiilor până la ceea ce spune. Iar pe partea cealaltă vine Trump, care pare viu, spune lucruri pe care nu le-ai mai auzit, șocante. Și atunci se gândesc: "Dar stai puțin, domnule, că d-astea a mai văzut, ca individa asta!".

Ea reprezintă de fapt pentru americani - și mulți alții ca ea -, criza. Anii ăștia în care și-au pierdut casele, în care au fost batjocoriți de către "pisicile grase" din Wall Street. Și atunci apare reacția asta. Așa se întâmplă când, din punct de vedere al dreptății, într-o țară au loc lucruri insuportabile. Sunt încălcări atât de grave ale echității, ale dreptății, încât nu mai contează justiția, ca instituție. Americanii se simt profund nedreptățiți, încât reacționează după cum vedeți.

Avocatura.com: Și pentru a încheia într-o notă puțin aparte, v-am întreba cu ce film ați asocia justiția din România?

Cristian Tudor Popescu: Există un film al lui Fritz Lang, făcut în America, după ce Lang a părăsit Germania nazificată, care se numește "Furie" ("Fury").

În acest film, o serie de locuitori ai unui orășel - pașnic de altfel -, cu oameni care păreau la locul lor, de treabă, se dezlănțuie și fac un fel de "linșaj" asupra unei persoane bănuite că ar fi comis o crimă - fapt ce nu era adevărat -, dar, pe baza prejudecăților și a zvonisticii, oamenii se năpustesc să-i ardă casa respectivului, înarmați cu topoare, într-o dezlănțuire incredibilă de violență. După care, acesta îi dă în judecată, se ajunge în justiție, vin avocații și spun: "Nu e adevărat, domnule! Clientul meu nici nu era acolo. Era dus după cumpărături în oraș" / "Doamna cutare?! Nici vorbă, era acasă, făcea plăcinte!".

Deci, după ce vin avocații și depun toate aceste argumente cum că acei clienți ai lor nu au nicio treabă cu faptele respective, vine inculpatul, care acum devenise în speță reclamantul - cel care fusese obiectului "linșajului" - și produce un film. Un film în film. Asta pentru că se găsise acolo un operator, un băiat cu o cameră, care filmase toată dezlănțuirea aia.

Și o vedem pe doamna cu plăcintele, cum rotea târnăcopul deasupra capului. Îl vedem pe distinsul domn care era la afaceri în oraș, cum arunca cu torța ca să dea foc casei. Clar, toți desfigurați de furie și cu ochii ieșiți din cap. Îi vedem acum, în sala de judecată, într-o tăcere mormântală.

Filmul nu avea sonor. Asta este o găselniță foarte bună. Este alb-negru și fără sonor. Și toate aceste scene se desfășoară într-o tăcere de mormânt, în sala de judecată. În vreme ce, firește, domnii avocați stau și se uită și ei. Și asta e tot!