Nicoleta Oanţă: "Adevărul în justiție ar putea fi perceput în funcţie de talentul de orator al avocatului?"

Mai jos, vă prezentăm contribuția avocatului Nicoleta Oanță, pentru Tema Lunii, Adevărul:

ADEVẮR, adevăruri, s. n. 1. Concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă; oglindire fidelă a realității obiective în gândire; ceea ce corespunde realității, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevăr relativ = reflectare justă, însă aproximativă, limitată a realității. ◊ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = corespunzător realității, în realitate, de fapt. ♦ Conștiința absolută a autenticității și valabilității conținutului credinței religioase; realitatea spirituală ca subiect al revelației și obiect al credinței. 2. Justețe, exactitate. – Lat. ad + de + verum.

Pentru a înţelege adevărul în justiţie, ne vom opri, întâi, la definiţia adevărului şi constatăm că, în fapt, nu există un adevăr "absolut". Ideal ar fi să nu vorbim despre existența unui adevăr relativ, ci doar de un adevăr absolut, însă, din punctul meu de vedere, adevărul, în foarte puţine situaţii, poate fi absolut, adică acesta este perceput în aceeaşi formă, indiferent de "conjunctură", de standard sau vremuri.

Putem vorbi, în opinia mea, de "standarde absolute", mai ales când ne raportăm la justiţie, însă, din nou din punctul meu de vedere, totul este relativ. Atât timp cât pornim de exemplu de la premisa că o faptă este astăzi o faptă permisă, legală, iar mâine ea contravine unor principii sau legi, atunci adevărul nu poate fi decât relativ, indiferent de percepţia noastră asupra acelei fapte.

Am în gând, în acest moment, doar un exemplu - condamnarea de lege a insultei şi calomniei din vechiul Cod Penal - art. 205-206 C. P., chiar dacă aceste texte de lege au fost abrogate, atunci când ne referim la aceste fapte, constatăm un adevăr relativ, deoarece aceste fapte, în opinia legiuitorului, dacă se petrec, nu echivalează cu săvârşirea unei fapte condamnabilă, deoarece nu numai că nu mai intră sub incidenţa legii penale, dar nici măcar nu săvârşeşti o contravenţie, chiar dacă dispozițiile art. 1 alin. 3 din Constituția României prevede că demnitatea omului este o valoare supremă și e garantată și chiar dacă L.61/1991 privind tulburarea ordinii publice dezavuează o anumită "atitudine".

În aceste condiţii, cred că adevărul este perceput ca adevăr în funcţie de cât de frumos a fost ambalat, de talentul de orator al avocatului, de lipsa de fermitate şi de ambiguitatea textului de lege şi nu, în ultimul rând, de experienţă, atât juridică, dar şi de viaţă a magistratului. Atunci când vorbim de adevăr, înainte de a analiza realitatea acelui adevăr, ar trebui să privim mai atent la ceea ce se întâmplă în societatea respectivă la acel moment, de existenţă sau nu a unui grad de manipulare, de experienţa personală, întrucât tindem să credem că adevărul pe care noi îl ştim este unul absolut şi sunt puţini aceia care sunt conştienţi de faptul că nu deţinem adevărul suprem, nici măcar atunci când ne raportăm la justiţie.