INTERVIU - Preşedintele UNBR, Gheorghe Florea: "Criterii precum banul, în raport de care sunt măsuraţi avocaţii, pot să creeze peste noapte un «ring al vedetelor» profesionale, insuficient «armat» etic pentru a rezista"

Avocatura.com: Ne întâlnim pentru a discuta Tema Lunii octombrie pe site-ul nostru, este vorba despre mentoratul în avocatură. Ce ar trebui să înţelegem din acest termen care, iată, are atâtea conotaţii în avocatură?

Gheorghe Florea: Legal, noţiunea tehnico-juridică pe care profesia o cunoaşte este aceea de îndrumare profesională, organizată instituţional pentru formarea profesională iniţială în profesia de avocat. Terminologia de "mentorat", care se aplică şi în alte profesii, şi care practic ar constitui noţiunea-gen faţă de specificul profesiei de avocat, este introdusă în limbajul comun al profesiei în special după modificarea din 2010 a legislaţiei - când, alături de forma tradiţională de formare profesională iniţială, constând în îndrumarea directă pe care un avocat îndrumător şi-o asuma faţă de Barou în ceea ce priveşte creşterea profesională a unui tânăr, a apărut instituţia formării profesionale iniţiale instituţionale - sub forma Institutului Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor, când profesia şi-a creat şi un model-tip al avocatului care termină perioada de mentorat. Şi care dă singurul examen pe care instituţional îl organizează legea - examenul de dobândire a calităţii de avocat definitiv.

Termenul se practică în general în ţările în care nu există o formă legală, organizată, de formare profesională iniţială în interiorul profesiei de avocat. Şi sunt destule ţări în lume care nu au organizată această formare profesională iniţială în sistem curricular instituţional, şi unde mentoratul pentru profesia de avocat se naşte încă din perioada studenţiei celui care doreşte ca în viitor să aibă o orientare profesională bazată pe o alegere conştientă. Atunci fie cunoaşterea generală a profesiei de avocat din interiorul ei, fie identificarea unui model de profesionist al Dreptului pe care încerci să-l reconstruieşti prin reevaluare conştientă sau ca urmare a îndrumărilor primite din partea cadrelor didactice, fie datorită împrejurării fericite în România că profesorii pot fi şi avocaţi şi în consecinţă modelul lor - mai ales de realizare profesională în profesia de avocat, poate să fie un model ce ar urma să fie urmat - face ca uneori mentoratul să înceapă de unde v-am spus şi să se termine ori odată cu examenul de definitivat în profesia de avocat - pentru cei care au reuşit să intre în profesie - fie să se termine când nu te aştepţi, când în calitate de avocat stagiar nu ai parte de îndrumare efectivă.

Când în locul mentoratului se instalează frustrarea, sunt înşelate aşteptările, ai un conflict cu tine însuţi cu privire la rostul pentru care ai optat. Şi în consecinţă, tânjeşti după mentorat. Astfel încât, în opinia mea, în profesia de avocat mentoratul nu se termină cam niciodată. Pentru că în realitate te redescoperi şi renaşti prin modelare sau prin adaptare la evoluţia profesiei de zi cu zi.

Eu însumi sunt un om care am practicat mentoratul îndrumându-i pe alţii şi, la rândul meu, am învăţat de la alţii, identificând în profesie modele pe care le-am urmat. Cu avantajul că am avut formarea profesională iniţială, care mi-a permis să îmi creez repere - etice în special - în raport de care am procedat creativ la identificarea acelor profesionişti care mi-au inspirat încrederea că ei corespund modelului şi pragului de aşteptări pe care eu însumi l-am avut la intrarea în profesie.

Avocatura.com: Ştiţi cum spunea Napoleon, că viitorul copilului este opera mamei. În avocatură, cât este opera mentorului?

Florea: Tradiţional, este un postulat despre care ne place să ne amintim cu plăcere. În prezent este greu de decelat proporţia în care un astfel de postulat ar trebui să fie conservat şi susţinut ca atare. Deşi, într-o formă şi într-o manieră îmbogăţită, problema mentoratului - în special pentru tinerii avocaţi - este o chestiune care preocupă întreaga profesie din România. Şi întreaga profesie europeană. Să mă explic.

Odată cu dezvoltarea firmelor de avocaţi, pe care noi instituţional le numim forme de exercitare a profesiei de avocat - indiferent că este vorba de un cabinet individual, de o asociere numeric mai mică, mijlocie sau mai mare -, totdeauna formarea profesională a tinerilor presupune o investiţie. Şi, ca orice investiţie, presupune şi costuri, presupune şi resurse și presupune în special timp. Şi naşte praguri de aşteptări, atât pentru cel care este tânăr şi care intră în profesie presupunând că este conştient de opţiunea pe care a făcut-o, cât şi pentru cei care se implică în activitatea de mentorat.

De ce intră un tânăr în profesia de avocat? A trecut vremea când presiunea cu privire la intrarea în profesie era justificată în special pentru rezultatele materiale imediate şi pentru efecte benefice patrimoniale pe termen scurt. În general, experienţa ultimilor ani în special ne demonstrează că tânărul intră fie pentru că, din punct de vedere intelectual, profesia este una care îl provoacă, fiecare caz fiind o ecuaţie matematică ce trebuie rezolvată într-un mod creator prin implicare personală, fie pentru că este ademenit tânărul de ideea binelui social pe care îl poţi realiza într-o profesie, în cazul în care o faci cu dedicaţie. Evident, şi pentru un trai care să fie lipsit de greutăţile materiale inerente, în sensul că ai posibilitatea ca, prin muncă proprie, să te realizezi din punct de vedere material - echilibrat, evident, fără şansa de a gândi neapărat pe termen scurt, astfel încât să îţi asiguri o perspectivă a unui trai îndestulat şi să îţi creeze confortul necesar pentru a fi permanent independent - și economic, şi în ceea ce priveşte profesia pe care o faci.

Acest prag de aşteptare este de regulă evaluat la perioada pe care o preconizăm la începutul profesiei, doi ani de zile, de sfârşit al mentoratului propriu-zis al îndrumării. Firmele de avocatură, presate şi de nevoi economice inerente - pentru că în realitate sunt centru de profit -, şi datorită faptului că în realitate trebuie să îşi asigure dezvoltarea permanentă - ceea ce înseamnă şi creşterea unor oameni care să înlocuiască generaţiile de avocați sub îndrumarea lor, arată cu degetul către Barou. Şi spun: "Păi Baroul trebuie să îşi asume sarcina formării profesionale iniţiale şi a realizării mentoratului!". Baroul, la rândul lui, arată cu degetul către Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor. Câtă vreme este obligatorie frecventarea Institutului la începutul profesiei, păi Institutul să fie cel care să realizeze mentoratul! Şi iacătă de ce afirmaţia mea iniţială, în sensul că mentoratul a devenit o problemă delicată, în care deseori se arată cu degetul, face ca în realitate şi din punct de vedere instituţional, dar şi din punct de vedere al calităţii mele de avocat - în fond şi la urma urmei -, problema să mă preocupe în continuare.

Este momentul ca marea majoritate a firmelor de avocatură să identifice, datorită crizei care încă dăinuieşte, canale, direcţii, metode, mijloace prin care să îşi asigure progresul, inclusiv prin aceste activităţi destinate dezvoltării tinerilor avocaţi. Pentru că ei sunt cei care asigură în viitor motorul inovaţiei, al predispoziţiei la experiment, al inventivităţii, al capacităţii de comunicare dezvoltată într-un mod specific generaţiei care vine, adaptată inclusiv la tehnologia formelor de comunicare cu viteza specifică secolului în care trăim. Tineri care sunt dintre cei care inter-relaţionează cu profesionişti din alte domenii realizează ceea ce numim serviciu profesional integrat, ce presupune în permanenţă conlucrarea dintre avocat, executor, notar, expert, consilier în probleme fiscale, consilier în proprietate industrială. Conlucrare de viitor.

Astfel încât prin această perspectivă, care este perspectiva viitorului profesiei de avocat - angrenată şi la ceea ce înseamnă interprofesionalitate, dar şi la ceea ce înseamnă era digitală, la ceea ce înseamnă progresul, a ceea ce înseamnă avocatură virtuală etc., - poți să creezi tineri care să poată să-ţi dezvolte profesia subordonată cel puţin la trei cerinţe:

1. Conştiinţa apartenenţei la un corp profesional cu o cultură profesională proprie,

2. Conştiinţa responsabilităţii atât faţă de tine însuţi, în ceea ce priveşte dezvoltarea ta ca avocat, cât şi conştiinţa responsabilităţii faţă de entitatea din care faci parte ca firmă de avocatură, faţă de Baroul din care faci parte, faţă de profesie în general, dar mai ales faţă de societate în general,

3. Şi, în sfârşit, scopul de a crea tineri, care, în realitate, au capacitatea nu de a asigura neapărat progresul, ci de a modela la rândul lor. Pentru că este o dimensiune esenţială aceasta, de a te renaşte în profesie generaţie de generaţie, prin capacitatea pe care o creezi în sânul celui care cu adevărat iubeşte profesia, de a da la rândul lui din expertiza proprie pentru a forma profesional pe alţii. Iată considerente pentru care actualitatea problemei mentoratului, indiferent de forma ei instituţională de realizare este deosebită. Dar viaţa demonstrează că în realitate măsura tuturor lucrurilor este omul. Şi în consecinţă...

Avocatura.com: Nu banul! Cum spunea Vespasian.

Florea: Evident că măsura de care vorbiţi, deseori, prisma sau criteriul în raport de care sunt măsuraţi oamenii avocaţi poate să învolbureze lucrurile, şi să creeze peste noapte un "ring al vedetelor" profesionale, care în realitate deseori se dovedeşte în timp că ar fi insuficient «armat» din punct de vedere etic pentru a rezista la ceea ce înseamnă filosofia profesiei de avocat.

Dar expertiza pe care o are fiecare dintre noi, împărtăşită apoi, face ca în realitate mentoratul în avocatură să nu fie o chestiune care să dispară. Dimpotrivă, e o chestiune care trebuie să fie permanent tânără, aptă să se regenereze. Motiv pentru care şi eu, şi colaboratorii mei din conducerea avocaturii, colegi de generaţie, ne gândim cu foarte multă acuitate la problema reevaluării formării profesionale în avocatura secolului în care trăim.