 |
|
Avocatul Secret, S2 E08: "Dacă Dumnezeu poate ierta orice păcat, când există căință, tind să cred că aceea e adevărata justiție. Mântuirea nu e prevăzută în Codul Penal"
Am spus în paginile acestei rubrici că avocații iubesc oamenii. Mulți oameni care îi cunosc pe avocați vorbesc despre un oarecare cinism pe care îl au avocații, cinism care se manifestă de cele mai multe ori atunci când discută despre rezultatele actului de justiție. Și oamenii obișnuiți spun: "Domnule, dumneata ești din sistem, cunoști sistemul, de ce îți permiți să fii cinic, când vorbim despre un lucru cu o importanță socială atât de mare cum este actul de justiție?"
Există într-adevăr un cinism al avocatului, când se referă la sau când trebuie să facă analize despre actul de justiție. Dar este un cinism care pornește de la o înțelegere mult mai realistă a ceea ce înseamnă efectuarea unui act de justiție. Și care sunt, până la urmă, repercusiunile lui. Care este adevărata semnificație a unui astfel de act de justiție. În creștinism, greșeala față de legea creștină înseamnă păcat. De esența creștinismului este că, dacă omul vrea să se mântuiască, și ajunge să regrete încălcarea legii creștine, nu este vorba despre un regret obișnuit, ci este vorba despre căință. Când regreți cu toată ființa ta ceea ce ai făcut, când conștientizezi pe deplin greșeala pe care ai făcut-o încălcând legea creștină, dacă intervine această căință, Dumnezeu - singurul care poate face o judecată dreaptă omului - te iartă. Și poți să ajungi la mântuire. Oamenii nu sunt judecați în timpul vieții de Dumnezeu. Se presupune că sunt judecați abia la final. În timpul vieții, ajungem să fim judecați de alți semeni, egali nouă, oameni obișnuiți, cu virtuți dar și cu defecte, și suntem supuși exercitării autorității de Stat prin intermediul actului de justiție. Ei bine, cum să nu fii cinic ca avocat, când îți dai seama că cel care realizează o adevărată judecată - judecata omului - cu privire la un păcat creștin, la o valoare socială mult mai importantă decât poate reglementa, eu știu, ce infracțiune: spălarea banilor, evaziunea fiscală... (Paranteză: am dat exemple două infracțiuni economice. Bineînțeles că pot fi considerate grave dacă ne raportăm la anumite valori, dar sunt totuși niște infracțiuni legate de bani, și sunt niște infracțiuni legate de banii care se cuvin Statului. Nu sunt infracțiuni legate de banii care se cuvin omului, seamănului meu.)
Când constați, ca avocat, că se face atâta paradă, și se încarcă de semnificație judecata unui om, a unui judecător, legată de sancționarea unor astfel de fapte, că ar trebui pedepsit și oropsit și încarcerat și chinuit cel care a săvârșit astfel de fapte, îți dai seama că totul este de fapt extrem de fățarnic. E o justiție lipsită de consistență. Dacă Dumnezeu poate ierta orice păcat atunci când există căință, tind să cred că aceea este de fapt adevărata justiție. Infracțiunile, "păcatele" astea sociale sau "păcatele" reglementate de Stat, cum sunt infracțiunile, nu sunt atât de grave. Aici căința, chiar dacă intervine, chiar dacă există o căință a infractorului care a săvârșit astfel de fapte, nu există nici o consecință juridică. Mântuirea nu este prevăzută în Codul Penal. Luăm în serios și noi, avocații, bineînțeles, actul de justiție, dar nu putem să-l luăm atât de în serios pe cât s-ar crede, sau poate pe cât ar vrea Statul să îl luăm în serios. Noi suntem mult mai aproape de oameni. Iar noi, avocații, într-un infractor care a încălcat o lege pământeană, nu vedem un om reprobabil, un om care nu poate fi educat. Atâta vreme cât Dumnezeu vede într-un om o persoană care poate fi salvată, noi cum să vedem altfel? |
