 |
|
Avocatul Secret, S2 E07: "S-au comis atâtea infracțiuni în România, încât e imposibil să fie cercetate toate"
Eu zic că am vorbit destul despre procurori. Să vorbim despre judecători în actualul context.
Spuneam anterior că judecătorul trebuie să iubească îndoiala. Așa cum procurorul trebuie să iubească binele social, iar avocatul trebuie să iubească oamenii. Cred că ar trebui spus un lucru. Justiția nu înseamnă doar justiția penală. Judecătorii din ramurile de drept civil, cei din drept comercial, judecătorii de la falimente, judecătorii de dreptul familiei, cei care fac litigii de muncă, sunt tot judecători. Despre ei nici nu vorbim, nici nu-i observăm acum. Dar să știți că în activitatea de zi cu zi care gestionează raporturile din celelalte domenii ale dreptului, aceștia sunt cei mai mulți, și aceștia au și numărul cel mai mare de dosare. Și cel mai mare număr de oameni interacționează cu judecătorii din aceste domenii. Numai că, în domeniul dreptului penal, acum totul este spectaculos, totul este strălucitor, toată lumea vede justiția penală, pentru că este atât de spectaculoasă, iar strălucirea ei acoperă, practic, strălucirea tuturor celorlalte acte de justiție. În străinătate lucrurile stau altfel. Bineînțeles că la ei justiția penală nu este atât de spectaculoasă, dar acele țări nu au trecut printr-o perioadă de 25 de ani în care Justiția a fost marginalizată, plus 45 de ani în care a fost de-a dreptul subordonată Statului. Deci ce se întâmplă acum cu revendicarea independenței Justiției reprezintă un moment istoric. Am zis că nu mai vorbesc despre procurori, dar dat fiind că există această sintagmă, "Republica procurorilor", trebuie să o explic. Spuneam că procurorii trebuie să iubească binele social. Asta presupune că cineva, ceva, "niște unii", acolo la Procuratură, ar trebui să știe exact ce reprezintă binele pentru societate. Iar Parchetul n-are o astfel de structură, în care să fie identificat binele social. Parchetul are o structură care îl ajută să identifice infracțiuni. Repet: săvârșirea de infracțiuni în România a fost un gest atât de comun, încât numărul de infracțiuni care au fost comise în România este imposibil să fie cercetat în totalitate. Există atât de mult comportament infracțional, și pot fi atât de mulți inculpați, încât n-avem atâția procurori, și nu vom avea niciodată, încât să cercetăm toate aceste infracțiuni. Și oricum nu mai avem loc în pușcării... Citeam că cei din Suedia închid pușcării pentru că nu au cu ce să le populeze. În această situație vorbim despre o eficacitate a unui sistem judiciar. Când numărul de infracțiuni este redus, nu când nu le cercetezi, sau când nu-i tragi la răspundere. Ci când într-adevăr societatea, prin comportamentul ei general, nu generează infracțiunea. Atunci o societate este sănătoasă, este corectă și este bazată pe valori care concură la un bine social. Oamenii nu au tentația să săvârșească infracțiuni, pentru că toate celelalte opțiuni sociale le oferă suficient de multe variante pentru a-și satisface nevoile. La noi, săvârșirea infracțiunii a reprezentat, poate, singura opțiune pentru a-ți asigura nevoile sociale. Dacă voiai să faci carieră politică, și partidul îți cerea bani, ce opțiune aveai? Nu văd de ce să fie vedetă haiducul, într-o democrație E o schimbare de paradigmă - pentru că în anii ‘90-2000 erau infractorii vedetele, acum ajung să fie vedetele cei care îi condamnă. Suntem mai aproape de normalitate acum, decât în anii ‘90. Trăim într-o societate democratică, nu suntem într-o dictatură - nu văd de ce haiducul ar trebui să fie vedetă. Sunt de acord ca haiducul să devină vedetă, și să devină culegătorul sentimentului de sprijin din partea societății atunci când am o dictatură - a boierului, a împăratului, a domnului. Dar când trăim într-o societate democratică? Nu văd de ce ar trebui să simpatizezi cu haiducul.
Spuneam că procurorii nu au structuri, în interior, care să identifice binele social. Și mai spuneam că s-au săvârșit atât de multe infracțiuni, încât trebuie să acceptăm că nu vor putea fi niciodată cercetate. Dacă nu vor putea fi toate cercetate, înseamnă că trebuie să existe o selecție. Dacă trebuie să existe o selecție, trebuie ca această selecție să fie făcută astfel încât să asigure implementarea binelui social. Să aibă efecte care să satisfacă binele social, și să-i tragem la răspundere pe cei care afectează binele social, sau pe acele persoane prin condamnarea cărora se poate instaura binele social. Să aibă și rol preventiv, și rol educativ. Eu nu cred doar în pedeapsă. Pedeapsa îți oferă o satisfacție pe termen scurt, îți hrănește un ego și o dorință de răzbunare, dar nu ajută societatea în realitate. Doar acoperă o frustrare a societății și atât - dar nu conduce la un progres al societății. Dacă ne dorim o țară mai bună, dacă ne dorim o societate mai bună, trebuie să fim preocupați de rolul educativ al activității de justiție. Și de corijarea comportamentului social, în așa fel încât acesta să nu mai fie un comportament infracțional. Am argumentat de ce societatea se așteaptă ca responsabil de acest bine social să fie tocmai Parchetul, acum. Și de ce li se arogă această responsabilitate, deși, cum vă spuneam, nicăieri în lege nu apare ca fiind în responsabilitatea procurorilor, sau a organelor de urmărire penală, să asigure binele social. Nu. Acolo ni se spune că ei sunt responsabili numai cu descoperirea infracțiunilor, și tragerea la răspundere a celor care au săvârșit infracțiuni. Ce spun eu este că, pe lângă această activitate strict reglementată, ei trebuie să își asume acest rol. Societatea are nevoie de asta. Și dacă nu există nimeni care să poată să fie responsabil de binele social, doar procurorii pot fi. Și ei acum trebuie să își asume această menire. Nu au instrumente la dispoziție, nu au o legislație, dar pentru că tot vor face, și sunt în situația în care trebuie să realizeze o selecție a cazurilor pe care le cercetează, de ce nu această selecție să se facă pe baza acestui deziderat - al binelui social. |
