Avocatul Secret deschide Sezonul 2: "Impresii de la întâlnirea de 20 de ani a promoției `94 a Facultății de Drept. Și un gând despre judecători"

Cum spuneam, printr-un concurs de împrejurări am ajuns să particip la întâlnirea de 20 de ani a absolvenților. La genul acesta de întâlniri, întotdeauna există emoție. Eu cred că toți cei care participă sunt emoționați. Emoțiile revederii le trăim diferit: pe unii îi irită, pe unii îi entuziasmează, pe alții îi fac nostalgici, dar cert este că ne întâlnim cu toții emoționați, după 20 de ani de când ai terminat facultatea.

Întâlnirea a fost emoționantă pentru toți cei care au participat. Dar pe mine m-a impresionat grupul oamenilor strânși acolo. Bineînțeles că, după 20 de ani de la terminarea facultății, toți cei care erau prezenți aveau o carieră. Marea majoritate a absolvenților au urmat o carieră în domeniul Dreptului.

A fost prezent, de exemplu, un absolvent care între timp fusese Ministrul Justiției în Republica Moldova, și la acest moment este Președintele Curții Constituționale. Un alt fapt remarcabil este faptul că domnul profesor Tudorel Toader, actualul Decan al Facultății de Drept din cadrul Universității, a ținut să fie prezent. Și, pentru asta, a făcut un efort deosebit de a ajunge de la București, unde avusese ședință vineri la Curtea Constituțională, și a circulat aproape toată noaptea pentru a ajunge sâmbătă la cursul festiv, și seara să fie la masa organizată de absolvenți. Emoționant și remarcabil! Se vede harul. Până la urmă, acum, Tudorel Toader este judecător la Curtea Constituțională. Dar vocația lui de profesor a rămas. Va rămâne probabil permanent, toată viața lui, "domnul Profesor" Tudorel Toader, dedicat carierei de profesor și atașat valorilor de dascăl. Își asumă trăirile unui profesor și trăiește ca atare. Este remarcabilă poziția dânsului.

Deci, cam toți făcuseră carieră. Și erau oameni frumoși. Oameni frumoși exact așa cum îi caracterizează Dan Puric. Nu sunt de acord cu Dan Puric în tot ceea ce spune, dar mi-a plăcut modalitatea în care el a definit "omul frumos". Și pot să spun că cei care au participat la acea întâlnire sunt oameni frumoși.

La 20 de ani după ce termini facultatea, ai o carieră. Ai făcut ceva până la momentul respectiv, te-ai lămurit exact care este menirea pe care o ai acolo. Ce m-a impresionat, în schimb, la acea întâlnire - pentru că n-am putut să mă abțin să nu stau să-i studiez? N-au fost colegii mei, dar cunoșteam unii dintre absolvenți, pentru că în decursul celor 20 de ani m-am mai întâlnit cu ei, dar nu îmi aduceam aminte de ei din timpul facultății, și îmi lipseau amintirile cu șolticăriile pe care le fac toți studenții - probabil că cei din Iași mai mult decât cei din alte centre universitare. Îmi lipseau acele amintiri și-atunci eram extrem de curios să-i văd cum sunt acum, la 20 de ani după ce-au terminat facultatea.

"Mă așteptam să văd oameni blazați. Am găsit oameni responsabili, convinși că fac bine societății"

Plecasem, undeva, și cu o idee preconcepută. Mă așteptam să văd oameni care sunt blazați. Oameni care sunt obosiți de muncă, oameni care nu mai simt satisfacția muncii în domeniul juridic. Erau avocați, erau procurori, erau judecători, erau procurori de la DNA, erau procurori de la DIICOT, erau oameni care în viața de zi cu zi desfășoară activități extrem de palpitante, și care sunt extrem de importante pentru tot ce înseamnă activitatea Justiției la momentul actual.

Sunt activități care dau și uzură, pentru că în general activitățile palpitante conduc spre blazare, nu neapărat spre o înflăcărare așa, permanentă. Dar spuneam că n-am văzut oameni blazați. În schimb, am văzut oameni responsabili. Ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut, dacă ar fi să-l rezum la un singur cuvânt, capabil a exprima ce fel de oameni am văzut acolo. Am văzut niște oameni responsabili, cu o carieră de 20 de ani în profesie, care își priveau profesia în serios, judecători care își asumau statutul de judecător și care își exercitau profesia cu mândrie că fac un lucru util societății, am văzut procurori care vedeau lucrurile la fel, și am văzut bineînțeles și avocați care, similar, își vedeau profesia cu maximă responsabilitate, și erau convinși că ceea ce fac - fiecare dintre cei despre care am vorbit - este un lucru bun și sunt utili societății.

Eu pun semnul egal între omul frumos și omul responsabil. Omul frumos așa cum îl definește Dan Puric. Nu prea poți să privești lucrurile altfel. De ce? Pentru că omul frumos este în primul rând un om creștin. Și are valorile creștinismului. Iar responsabilitatea ține de creștinism. Trăim pe acest Pământ cu un rost. Nu trăim ca să facem umbră pământului degeaba. Mi-e greu să îmi imaginez un om frumos fără responsabilitate. Iar fără responsabilitate nu prea poți să îți îndeplinești menirea socială - indiferent de poziția pe care o ai.

Chestiunea de vocație cred că este lămurită undeva la 10 ani după ce ai intrat într-o profesie. Atunci știi dacă ai sau nu ai vocație. La 20 de ani după ce ai intrat în profesie, îți faci treaba cu responsabilitate. Știi deja că ai vocație. Ți-ai căpătat certificarea și validarea din partea colegilor, din partea celor cu care lucrezi. Știi unde te situezi. Nu prea mai ești atent la vocație. Ești atent să îți faci treaba serios, și plin de responsabilitate - din nou folosesc cuvântul "responsabilitate" -, în activitatea de zi cu zi. Poate părea o chestiune extrem de banală să fii responsabil: răspund la telefon, răspund la mesajele pe care le primesc. Înseamnă că sunt un tip responsabil, nu?

Nu-i chiar așa. În justiție, a fi responsabil e întotdeauna cu mult mai mult. Ei bine, pornind de la această constatare, și pentru că acolo, la întrunirea promoției din anul 1994, eram convins că asta văd - iar "responsabilitate" a fost cuvântul care m-a urmărit toată seara... "Uite, domnule, niște oameni responsabili, o generație de oameni responsabili care lucrează în Justiție", am stat și m-am gândit cam care sunt frământările, sau care sunt cuvintele care pot defini, de exemplu, o profesie. În primul sezon al Avocatului Secret, am spus că avocatul trebuie să iubească oamenii. Și, spuneam, procurorul ce trebuie să iubească? Judecătorul ce trebuie să iubească, pentru a fi un judecător responsabil, pentru a fi un judecător drept?

"Judecătorul trebuie să iubească îndoiala"

Pentru judecător, am considerat și consider că el trebuie să iubească îndoiala. Abia când iubește îndoiala, și se preocupă de îndoială, abia atunci se apropie de adevăr. Dacă nu iubește îndoiala, și iubește convingerea, de exemplu - pentru că am fi tentați să spunem că judecătorul ar trebui să iubească convingerea - atunci intervine arbitrarul. A iubi îndoiala te menține pe linia de echilibru și te determină să fii performant profesional.

Când spun îndoială, mă refer la îndoiala umană. În justiție lucrăm cu oameni. Trebuie să fie o îndoială umană. Să înțelegem și slăbiciunile oamenilor, să înțelegem și virtuțile oamenilor, și ce este păcatul... Nu putem să le separăm. Sau să spunem "îndoială rezonabilă". Cred că o îndoială rezonabilă poate să aibă avocatul. Poate să aibă procurorul. Judecătorul trebuie să aibă mai mult decât cei doi. Pentru că și avocatul și procurorul, în cadrul procesului, dacă le arogăm rolurile respective, își susțin fiecare pledoaria, ignorând propria îndoială - obiectivă, aș numi-o.

Judecătorul trebuie să aibă o îndoială care să implice și chestiunile sfinte, ce țin de viață. Și atunci trebuie să aibă o îndoială umană. Nici avocatul nu este ținut - deși iubește omul - ca în susținerile lui să fie neapărat uman, nici procurorul. Fiecare își susține interesul părții pe care o reprezintă, sau joacă rolul pe care trebuie să-l joace în cadrul procesului penal. În schimb, judecătorul, pe lângă toate aceste îndoieli, trebuie să aibă și ceva uman, mai presus. De-asta am spus că judecătorul ar trebui să iubească îndoiala.

Iar procurorul... am spune că ar trebui să iubească dreptatea, nu? Dacă ar iubi doar dreptatea, tot nu și-ar face treaba! El ar trebui să iubească Binele. Binele. Ce este bine social, ce este bine pentru societate. Pentru că dacă va iubi binele pentru societate, va fi capabil să discearnă care rău merită să fie cercetat, care rău trebuie să fie cercetat, care rău trebuie descâlcit, sau dezlegat, până la esența răului respectiv. E-atât de mult rău în societate, încât dacă procurorul nu discerne între care rău trebuie tratat, mai cu prioritate, ca să spun așa, nu reușim să luptăm eficient împotriva răului.

Exemplu: activitatea DNA-ului acum. Ei luptă împotriva corupției. Este considerată un rău primordial, iar în scara de priorități a activității, lupta împotriva corupției, la acest moment, este o prioritate, nu? Dar nu există doar corupție în lumea asta! Există și hoție, există și înșelătorie, există și violență. Bineînțeles că luptăm împotriva tuturor acestor rele, sau luptă procurorii împotriva tuturor acestor rele. Dar se prioritizează lupta împotriva corupției, deoarece consecința corupției este un rău cu mult mai mare decât l-ar face, de exemplu, înșelătoria.

În sezonul II al rubricii mele vă voi vorbi despre cum iubesc judecătorii îndoiala, despre cum iubesc procurorii binele social, și despre cum iubesc avocații oamenii.