Pana in octombrie 2007, somatia de plata reglementata prin Ordonanta nr. 5/2001, completata si modificata, era cea mai utilizata procedura de recuperare a creantelor de la debitori, prin intermediul ei creditorii putandu-si valorifica dreptul de creanta intr-un timp scurt, cu evitarea anumitor etape necesare a fi parcurse pe calea dreptului comun.
Odata cu aderarea Romaniei la Uniunea Europeana, tinand seama de angajamentele asumate si de prevederile Directivei nr. 2000/35/CE a Parlamentului European, Guvernul Romaniei a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 119/2007 privind masurile pentru combaterea intarzierii executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale.

Obiectivul declarat al acestei din urma ordonante consta in reducerea intarzierilor cu care se efectueaza platile in tranzactiile comerciale, acestea afectand circuitul comercial si provocand blocaje financiare.
Anterior adoptarii OUG 119/2007, in dreptul intern existau reglementari speciale si facultative prin intermediul carora la cererea creditorului se puteau realiza de bunavoie sau prin executare silita  creante certe, lichide si exigibile ce reprezinta obligatii de plata a unor sume de bani. Aceste obligatii sunt asumate prin contract constatat printr-un inscris sau determinate printr-un statut, regulament sau alt inscris, insusit de parti prin semnatura sau in alt mod admis de lege si care atesta drepturi si obligatii privind executarea anumitor servicii, lucrari sau alte prestatii.

Ca atare, studiind prevederile ambelor ordonante s-a constatat ca un comerciant se poate adresa instantei de judecata cu o cerere privind realizarea unei creante privind plata  pretului intemeiata in drept pe dispozitiile Ordonantei de urgenta nr. 119/2007, avand insa  posibilitatea din punct de vedere juridic sa-si formuleze actiunea si pe dispozitiile Ordonantei de Guvern  nr. 5/2001.

O precizare necesara e aceea ca reciproca acestei situatii nu e valabila, relatia dintre cele doua ordonante fiind acela de la intreg la parte.

Asadar, la momentul actual, materia executarii obligatiilor de plata rezultate din contracte comerciale este reglementata de doua acte normative, a caror dispozitii fie se suprapun fie sunt de natura a crea discutii contradictorii.

In aceste conditii, avand in vedere ca ambele ordonante statueaza in parte asupra aceluiasi domeniu, rezulta ca un creditor poate fi pus in situatia de a alege sa-si intemeieze cererea pe una sau pe cealalata din ordonante.
Opiniile exprimate in doctrina nu sunt de natura a lamuri sau a indruma spre o anumita optiune.
Interesante sunt opiniile conform carora prin adoptarea Ordonantei de Urgenta nr. 119/2007 se realizeaza o abrogare implicita a dispozitiilor Ordonantei Guvernului nr. 5/20001 doar in ceea ce priveste sfera raporturilor comerciale, cu precizarea ca aceasta din urma va continua sa-si produca efectele si sa fie pe deplin aplicabila in cazul celorlalte raporturi juridice.

Argumentele aduse in favoarea acestei opinii, sustinuta de regulile de interpretare a normelor juridice, se refera la faptul ca OUG nr. 119/2007 este un  act normativ ulterior si este o transpunere a unei directive europene, ceea ce inseamna ca prevaleaza asupra dreptului national.

Daca s-ar ignora aceste opinii, s-ar ajunge la concluzia ca aceasta ultima ordonanta nu ar fi decat o copie a Ordonantei nr. 5/2001, cu deosebiri importante doar in ceea ce priveste aria mijloacelor de proba ce pot fi administrate in instanta si a faptului ca ordonanta de plata constituie titlu executoriu.
Este usor de remarcat faptul ca, sub aspect procedural, cele doua ordonante aflate in discutie urmeaza aceleeasi procedura, ambele fiind proceduri simplificate, cu caracter de urgenta, aplicandu-se creantelor certe, lichide si exigibile, in care se realizeaza o analiza superficiala a fondului fara a fi supusa judecatii aspecte ce ar necesita o dezlegare a problemelor de drept supuse analizei si care lasa deschisa utilizarea unei proceduri de drept comun prin care sa se judece fondul pricinii.

Prin urmare se poate urma procedura ordonantei de plata daca exista un contract comercial astfel cum este definit in art. 1 pct. 1 OUG 119/2007:”contractul incheiat intre comercianti ori intre acestia si o autoritate contractanta, avand ca obiect furnizarea unor bunuri sau prestarea de servicii contra unui pret constand intr-o suma de bani.in care o parte se obliga la furnizarea unor bunuri sau prestarea unor servicii cu contraprestatia platii unei sume de bani”, dar si procedura somatiei de plata, atat timp cat nu exista in OUG nr. 119/2007 o dispozitie expresa prin care sa se abroge prevederile Ordonantei 5/2000.

Pentru creditorul comerciant, exista dispozitii procedurale in cadrul ordonantei de plata care ar prezenta mai multe avantaje, fara insa a fi fundamental diferite de somatia de plata: stabilirea unui termen maxim de 90 de zile in care se desfasoara si se finalizeaza intreaga procedura, ordonanta de plata ca urmare a neintroducerii sau a respingerii cererii in anulare constituie titlu executoriu, aria probelor administrate este mult mai extinsa.

In concluzie, pana la noi modificari, se sustine aplicabilitatea ambelor ordonante, atat timp cat domeniul de aplicare e constituit din raporturi comerciale, instantele judecatoresti in virtutea principiului rolului activ, fiind cele care determina cadrul legal incident spetei deduse judecatii.