Domnilor mei,

Daca in tara este o cestiune mare si grea, negresit ca este cestiunea ce astazi ni se infatiseaza spre delegare: vreu sa vorbesc de imbunatatirea soartei taranilor, de imbunatatirea prin urmare a insasi temeliei nationalitatii noastre.

In adevar, domnilor, nici o cestiune in hotararea ei nu reclama mai mult patriotism, intelepciune, dreptate si abnegatie totodata, decat marea reforma ce suntem chemati de a face, reforma care a fost grea si in terile cele mai puternice si mai luminate ale Europei, reforma care astazi preface conditiunile nationale si sociale din marele imperiu al Rusiei, reforma care si in Principate se urmareste fara succes de mai mult de un secol, reforma grea si spinoasa, a carii solutiune parintii ne-au lasat-o ca o fatala mostenire. Da, domnilor, fatala mostenire! Caci cand suntem chemati de a deslega aceasta cestiune, a savarsi aceasta mare prefacere in ideile noastre, in trebuintele noastre in vieata sociala si economica a proprietarilor de mosii si a trei milioane de terani? In mijlocul transformarii noastre nationale si politice, in mijlocul luptelor de partida, in timpul cand tot ce este vechiu este cazut, cand tot ce este nou nu are inca radacina, Conventiunea este o mare, o intreaga revolutiune in tara noastra, cand, zic: aceasta Conventiune este abia la intaiul period al punerii sale in lucrare, iata epoca cand suntem chemati a hotari si cestiunea sociala!

Nu ma indoiesc, domnilor, de patriotismul nimenui; crez, domnilor, ca toti suntem aci, de orice partid am fi, subt orice steag am fi adunati, toti vroim imbunatatirea soartei fratilor nostri, ridicarea taranilor din starea injosita in care se afla; toti voim a da acestei cestiuni solutionarea cea mai buna; caci toti, cel putin asa crez eu, vad in aceasta solutiune insasi consolidarea nationalitatii romane. Insa, domnilor, pe langa patriotism, avem oare si studiile pregatitoare, toate luminile trebuitoare, toata intelepciunea ceruta, si mai ales acea ochire dreapta, acea liniste de suflet, acel sange rece, acel simt nepartinitor, conditiuni neaparate ale legislatorilor, conditiuni fara de care legile esite din mainile noastre niciodata nu vor putea fi expresiunea echitatii si a nepartinirii, niciodata nu vor putea indestula legiuitele interese ale tarii, niciodata nu vor putea aduce in mijlocul nostru linistea, pacea si fericirea generala!

Cat pentru mine, domnilor, cu o durere o spun, eu nu o cred!

Suntem in mijlocul luptei, lupta intre trecut si intre viitor, lupta intre societatea veche si intre societatea moderna; aceasta stare de lucruri a facut din toate cestiunile o arma de resbel. Cum dar si cestiunea rurala, de care sunt legate atatea mari interese, sa nu fi devenit si ea, in mainile partidelor, o grozava masina de atac sau de aparare? Asadar, nu cand totul se agita cand nimica nu este stabil, cand lupta este elementul pana si al legislatorilor, nu in mijlocul unei asa mari fermentatiuni, cestiunea rurala ar putea dobandi o solutiune de dreptate, de pace, de infratire si prin urmare de consolidare a nationalitatii noastre.

Suntem mai presus de tot oameni; este da cu neputinta ca si noi sa nu ne resimtim de impresiunile, de agitatiunile si de patimile din afara si dar in frica lui Dumnezeu o declar: ma tem ca in momentul de fata nu am fi la inaltimea misiunii noastre.

Daca aceasta temere a mea este gresita, eu de mai nainte fac scuzele mele si as fi pre norocit ca rezultatul sa ma dovedeasca gresit.

Ce bucurie ar fi pentru mine, ce fericire ar fi pentru tara, ce frumoasa recomandatiune ar fi pentru clasele inteligente si bogate ale Romaniei inaintea Europei, cand am dovedi ca suntem in stare de a lua in manele noastre nobila initiativa a acestei mari reforme sociale, si ca capul si inima ne sunt atat de sus, incat sa fim capabili de a lasa deoparte interesele individuale si a nu avea dinaintea ochilor nostri decat marele interes al Romaniei!

In asemenea caz solutionarea ar fi si ispravita.

A fost un corp politic, domnilor, care saca s-ar fi pus cu tot dinadinsul, cu toata maturitatea, poate ar fi izbutit sa pue Adunarea, sa pue chiar tara in pozitiune de a hotari cestiunea rurala, in cunostinta de cauza pregatita si luminata. Acest corp era Comisiunea Centrala. Departe de mine, domnilor, ideia sau cutezarea de a arunca asupra onorabililor membri ce au compus acest inalt corp, cea mai mica umbra de invinovatire sau macar de indoiala despre patriotism, ravna, ori capacitatea lor! Insa, sa-mi fie iertat de a zice ca Comisiunea Centrala. Departe, compusa de reprezentanti a doua puteri adesea in lupta, n-a stiut in destul a uita aceasta deosebire a originei sale, facut ca si cestiunea rurala s-a tratat de dansa ca o cestiune de partid, cand ea nu trebuie a se trata decat ca o cesiune de utilitate publica!

Asadar si in sanul Comisiunii Centrale s-au infiintat doua tabere: aparatorii proprietarilor si aparatorii taranilor, cand dupa opiniunea mea, Comisiunea Centrala, in aceasta cestiune mai ales, nu trebuia sa infatiseze decat pe aparatorii natiunii. Si cand o zic aceasta, sunt departe de a arunca vreun blam; ma marginesc numai de a constata un fact, si, daca mi-ar fi iertat de a arunca blam, acesta l-as adresa partidului din care eu am onoarea de a face parte.

Un partid, partidul conservator, in sanul Comisiunii Centrale si-a formulat ideile sale in cestiunea rurala; acest partid s-a infatisat cu un anume proiect! Bun, rau, dar era un proiect! Celalalt partid s-a marginit numai de a critica si de a combate lucrarea pusa pe birou, fara a veni din parte-i cu vreun alt proiect, bine asternut si bine lamurit. Si asa, cand in sanul Comisiunii Centrale a venit ora votului, unii din onorabilii membri au fost nevoiti a admite, cu toate lipsurile sale, proiectul d-lor Arsache, Docan si Brailoiu, pentru ca acesta le infatisa inca un ce pozitiv, cand, cu durere o spui, aparatorii taranilor n-au infatisat decat discursuri, discursuri foarte bine simtite, foarte intemeiate, dar care netraducandu-se in nci un proiect precis, nu infatisau nimic practic in privirea rezolvarii cestiunii. Si chiar asa tara a ramas in nedomerire asupra opiniunilor minoritatii; asa si Adunarea s-a pus in neputinta de a se rosti intre doua socotinte traduse prin doua proiecte.

Aceasta atitudine negativa a liberalilor in sanul Comisiunii Centrale n-a avut dar alt rezultat, decat ca a contribuit si mai mult la raspandirea a felurite banuieli asupra opiniunilor si a planurilor partidului, ce nu s-a unit cu proiectul majoritatii!…

Ce liniste pentru tara si ce inlesnire in sfarsit s-ar fi facut Adunarii de a putea in cunostinta de cauza si lumina despre proiectele si a unui partid si a celuilalt, de a putea, zic, rezolva cestiunea in deplina ei neatarnare si cu toata maturitatea! 

[...] Si acum, domnilor, dupa ce am indrasnit a nu incuviinta purtarea amicilor mei politici din sanul Comisiunii Centrale, dati-mi voie sa ma exprim cu toata moderatiunea, cu toate diferinta, dar totodata si cu toata sinceritatea si asupra proiectului majoritatii Comisiunii Centrale ce sta astazi in discutiune. Si pentru ca sa fac aceasta, dati-mi voie, domnilor, sa ma intreb mai intai daca acest proiect este elaborat pe unele margine care le-a cerut Conventiunea din 7/19 August 1858? Si chiar din inceput si fara sfiala, o zic ca nu!
In adevar, ce zice Conventiunea in privinta acestei cestiuni?

Textul francez al articolului 46 din actul european zice: “Il sera proc?d? sans retard r la r?vision de la loi qui rcgle kes rapports des propri?taires du sol avec le cultivateurs, en vue d’am?liorer l’?tat des paysans”.

Traducerea romaneasca a acestui articol, dupa editiunea aprobata de comisiunea interimaria din Moldavia, zice: “Se va proceda fara intarziere la revizia legii care reguleaza raporturile intre proprietarii de pamant cu lucratorii, spre a imbunatati starea taranilor.

[...] Revedere inseamna a vedea inca o data, a vedea cum s-ar zice de doua ori!

Asadar, datoria ce Conventiunea din Paris ne impune este ca sa vedem, ca sa vedem de doua ori, ca sa cercetam legea de astazi, spre a veni la rezultatul dorit, la imbunatatirea soartei taranilor.

Lucrarea de a revedea legile spre a ajunge la imbunatatirea soartei taranilor nu este un ce nou in tara noastra.

Inaintea Conventiunii din Paris, am mai avut o alta conventiune: Conventiunea de la Balta-Liman.

Aceasta urata conventiune incheiata la 1849 zicea ca: “in ambele principate se va randui cate o comisiune alcatuita din cei mai destoinici boieri si cunoscuti in dreptate”. Chemarea acestor Comisiuni era de a face reviziunea Reglementului organic, si indeosebi a partii privitoare la drepturile si indatoririle dintre proprietarii de mosii si dintre locuitori [...] S-au pus dar pe cititul legii reglementare. Dupa aceasta au intrat in cercetarea articolelor din lege care, dupa parerea d-lor sale, se socotiau a fi impiedicatoare imbunatatirii starii taranilor. [...] Cu toata diversitatea teoriilor de drept, ce au presezut la facerea asezamintelor rurale din Iasi si din Bucuresti, un fact insa a ramas statornic; acest fact este ca si un asezamant si celalalt au respectat stapanirea taranilor pe legiuitele lor pogoane, sau falci, au respectat dreptul taranilor de a locui si a se hrani pe mosiile noastre! Acesta ne dovedeste ca comisiunile din 1850, bine, rau, s-au mentinut in marginile mandatului ce le era incredintat prin Conventiunea de la Balta-Liman, ca ele au facut reviziunea, iar nu desfiintarea legii reglementare.

Sa vedem acum daca si Comisiunea Centrala a fost tot asa de credincioasa intru de a indeplini misiunea ce i s-au fost dat prin frumoasa si liberala Conventiune de la Paris? Sa vedem cum ea a facut revizia legii rurale?

Facut-a ea oare, ca boierii Conventiunii de la Balta-Liman? [...]

Comisiunea Centrala a urmat o procedura cu totul alta de aceea pazita de Comisiunile din 1850.
Proiectul de lege al Comisiunii Centrale este votat de opt membri, caci ceilalti opt membri au votat contra luarii in consideratiune a lucrarii comitetului, ori au fost absenti. Asadar o legiuire de o asemenea mare importanta nu a fost votata decat de jumatate din corpul legislativ de la Focsani. Aceasta majoritate, desi a votat, insa n-a revazut nici una din legile actuale. Ba, ce este mai curios, moldovenii n-au cunoscut nimic din legea Tarii Romanesti, si muntenii n-au cunoscut nimic din legile Moldovei; si cu toate acestea si unii si altii au facut o lege rurala unica pentru ambele principate, lege rurala care astazi, domnilor, vi se infatiseaza ca rezultatul acelei reviziuni cerute de Conventieune si tintitoare de a imbunatati soartea a trei milioane de romani.

Domnia-voastra, domnilor, nu veti crede un asemenea fapt. D-voastra, tara, Europa, ati fi in tot dreptul de a-mi imputa ca clevetesc lucrarile Comisiunii Centrale, sprijinind ca ea a facut reviziunea legilor in vigoare, fara macar a le citi, ba chiar fara macar a le vedea, sau a le cunoaste! Din nenorocire, domnilor faptul este intocmai precum am onoare a vi-l spune; si insusi protocoalele Comisiunii Centrale va vor dovedi tot adevarul tot golul adevar. [...] Ce poate fi mai instructiv decat de a vedea pe insusi raportul Comitetului care vine si, in fata Comisiunii Centrale si a tarii, marturiseste ca din legile in vigoare, legea a unuia din Principatele Unite, a Tarii Romanesti, n-a stiut-o, n-a cunoscut-o, ca necontenit a cerut-o, ca nu i s-a dat, ca dar a trebuit a se raporta la cele ce i se spuneau, si cu toate acestea d-l raportor a sustinut ca a urmat Conventiunii, ca a facut reviziunea legilor in vigoare, a legilor pe care nu le-a avut sub ochi si despre care a trebuit sa se raporteze la altii, la cele ce i se spuneau.

Daca raportul Comitetului, pana in momentul votului, a cunoscut atat de putin legile ce era chemat a le revedea, cu greu am putea crede ca si ceilalti onor membri le-au cunoscut mai bine; si aceasta prin bunul cuvant ca din propriile protocoale ale Comisiunii Centrale rezulta ca nici asezamintele rurale ale Moldovei, nici acele ale Tarii Romanesti nu au fost la dispozitiunea Comisiei Centrale. Si cu toate acestea opt comisari, nestiind nimic despre legile din Moldova, si altii iara nimic despre legile Valahiei, au facut reviziunea acestor legi, si rezultatul acestei neauzite, nepilduite si desentate reviziuni ne este astazi supus spre aprobare!

Sa vedem acum, daca greseala, daca meteahna conventionala comisa de Comisiunea Centrala s-a indreptat macar de sanctiunile fostelor Camere din Iasi si din Bucuresti.

Sa vedem daca sectiunile ce au fost insarcinate cu cercetarea proiectului Comisiunii Centrale au stiut, au vazut, au cercetat asezamintele actuale.

Sectiunea Adunarii din Bucuresti si raportul ei nu mentioneaza o data macar ca ar fi avut dinainte-le legiuirile din Moldova [...]

Tot asa a fost si cu sectiunea Adunarii din Iasi [...]

Dar ce este mai curios, este ca sectiunea din Iasi, in raportul ei, n-a avut in vedere, n-a cercetat nici macar legiuirile rurale din Moldavia, in completul lor. 

[...] Nu mai putin decat cinci asezaminte reguleaza astazi relatiunile dintre proprietarii de mosii si dintre locuitorii lor [...]

Aceste cinci asezaminte, nu in special, dar nici in intregul lor nu s-au cercetat nici de catre Comisiunea Centrala, nici de catre sectiunile fostelor Adunari separate. Cercetarea lor n-a trecut nici prin sectiunile Adunarii intrunite. Si cu toate acestea, iata-ne chemati, prin o trasatura de condei, a sterge, a desfiinta cinci legiuiri, fiecare rezultatul si urmarea a multor legiuiri de mai ‘nainte, intemeiate pe o ispita de seculi, desfiintand drepturi si interese cele mai mari, cele mai sfinte ale unei tari, caci privesc pe de o parte insusi locasul si hrana taranimii romanesti, iar pe de alta si insusi viitorul proprietatii fonciare.

Ei bine, domnilor, avand in vedere cele urmate in sanul Comisiunii Centrale si a sectiunilor Adunarilor separate pe care se pare ca vroim a le imbunatati, fara ca cestiunea dupa regulamentul nostru sa se fi cercetat mai intai prin toate sectiunile Adunarii, imi permit de a va face intrebarea: Aceasta este reviziunea legilor ce ne-a cerut Convientiunea de Paris spre a ajunge la imbunatatirea soartei taranilor?

In toate procesele civile si criminale, cea dintai oratorie a judecatorului, inainte de a da o hotarare, este ca sa citeasca dosarul, ca sa ia cunostinta de dovezile pentru si contra, ca sa asculte pe impricinati si pe martori.

Ce ati zice, domnilor mei, cand unul din procesele d-voastra de hotar sau de fond ati vedea ca tribunalul isi da hotararea mai intai prin a da de o parte dosariul, neprimind a se citi dovezile d-voastra, si nelasandu-va nici d-voastra, nici avocatului d-v. dreptul de a expune cursul pricinii?

Ce opiniune ati avea d-voastra de un asemenea tribunal.

Ce opiniune ati avea d-voastra de Curtea criminala cand ati afla ca ea osandeste pe vreun dat in judecata fara a-i citi actul de acuzatiune, fara a-i asculta apararea, fara a-l chema inaintea sa, fara a-i primi marturi si dovezile de desvinovatire? Sunt sigur, domnilor, ca fiecare din d-voastra ar fi indignat de o asemenea procedura si ar sprijini in gura mare; ca in asemenea impregiurari, ca cu asemenea vitiuri de forme, trista, cruda dreptate ar fi aceea data de asemenea tribunale.

Si Adunarea Romaniei este astazi chemata de a hotari un proces, un proces care, dupa expresiunea reprezentantilor Puterilor garantate, intruniti in Bucuresti in anul 1857, este procesul cel mai mare, cel mai important, ce de doua secule se trateaza in Principate: Procesul dintre proprietate si dintre tarani.

Cum Comisiunea Centrala, cum sectiunile fostelor Adunari separate au cercetat si au hotarat acest proces? O stiti din cele de mai sus. Necesitand dosarul cauzei, neavand sub ochii legile in materie, marturisind ca nu cunosc, ca n-au avut sub ochi legile in vigoare, ca nu stiau decat din spuse o parte din drepturile si indatoririle impricinatilor, neintreband si neascultand decat o singura parte; caci celalalta parte era tinuta afara, si nota-bene, ca partea intrebata si ascultata era totodata si partea hotaratoare! Impricinati si judecatori totodata!

Domnilor, de mai mult de cinci ani si in sanul Comisiunii Centrale si in Adunarile separate si in aceasta Adunare intrunita a Romaniei, auzim necontnit vorbindu-se de guvernul constitutional, de formele si uzurile regimului parlamentar. Dezvoltatorii libertatilor publice necontenit si cu drept cuvant ne citeaza Belgia si Anglia ca modelele ce trebuie sa le avem in vedere.

Ei bine, domnilor, ia sa vedem cum se petrec lucrurile in Belgia si in Anglia cand se atinge de a se modifica o lege veche sau de a se face o lege noua, oricat de neinsemnata ea ar fi!

In Englitera, domnilor, inainte de a se spori darile cu un singur sheling, ba chiar cu o fractiune de scheling, inainte de a se schimba o iota din legea vamilor, sau aceea a industriei, sau a legii saracilor, toata tara se acopere de comitete, de comisiuni cercetatoare, de metinguri, de magistrati sau agenti, insarcinati de a intreba pe interesati, de a afla toate motivele pentru contra masurii propuse. Toate protocoalele, toate raporturile, toate rezultatele dobandite se tiparesc spre a se da in critica presei si a opiniunii publice; si apoi toate acestea criticate, sprijinite sau combatute de glasul lui Dumnezeu, adica de poporul Marii Britanie, se comunica Parlamentului, carele, in fine, in intreaga cunostinta de cauza, judeca si hotaraste ca insusi Dumnezeu, adica: drept si nepartinitor!

Si astfel se face ca numai legea, care s-a votat de reprezentantii liberei Englitere, nu se poate zice ca nu este expresiunea adevaratei vointe si a adevaratelor interese ale natiunii.

In Romania, care insa aspira a ocupa un loc intre natiunile libere si constitutionale ale Europei, nimic din cele ce se fac in Anglia, in Belgia, in Italia, nu s-au facut: si inca la ce ocaziune? La ocaziunea reformei celei mai grele, celei mai esentiale, celei mai vitale: cestiunea proprietatii, cestiunea taranilor, intr-alte cuvinte insasi cestiunea nationalitatii romane!

[...] Opt membri ai Comisiei Centrale, oricat de inteligenti au fost si sunt, insa din nenorocire, ca oameni, supusi si erorii, au luat asupra-si, fara studie, fara anchete, fara a avea subt ochi macar legile in fiinta, retrasi intr-un mic oras de orice centru al opiniunii publice si chiar al guvernului, inchisi intre patru pareti, au lut, zic, asupra-si greaua raspundere de a asterne bazele marii reforme si, prin cateva pagine de scrisoare, subt nume de reviziune, au sters, au desfiintat o stare de lucruri seculara.

Domnilor, orice cuvinte cele mai energetice, cele mai elocvente, cele mai sfasiitoare, nu sunt in stare de a descrie, ca simpla naratiune a faptelor, tot neconstitutionalismul urmarii Comisiunii Centrale in aceasta chestiune vitala pentru Romania. M-am marginit in expresiunea de neconstitutionalism, pentru ca respectul ce fiecare cetatean trebuie sa poarte Corpurilor Legiuitoare chiar cand ele sunt desfiintate, imi impune datoria moderatiunii. De acest respect tot nu va opri inima mea de a bate, nu va opri gura mea de a protesta inaintea d-v. despre o lucrare facuta cu totul afara din marginile prescrise de actul constitutiv al Principatelor Unite!

Acelasi respect nu va opri glasul tarii de a se ridica catre d-v. si de a reclama contra votului dat de Comisiunea Centrala in 28 iulie 1860! Nu va opri trei milioane de tarani de a intinde manile catre Domn si catre Parlament, catre Domnia-voastra, legalii reprezentanti ai tarii si prin urmare si ai lor, si de a va zice: Ca Comisiunea Centrala acest inalt corp politic intemeiat de sapte suverani pentru a fi pastratorul si aparatorul drepturilor si libertatilor natiunii romane, acest scop legislativ chemat de a asterne bazele imbunatatirii soartei taranilor, prin proiectul sau de lege rurala, ii isgoneste din bucatica de pamant ce le-o recunoscusera pana si asezamintele din 1851, facute fara impreuna lucrare a reprezentantiunii nationale, si promulgate de Sultanul otomanilor, si asa osandeste la lipsa si la saracie si in curand si la proletariat trei milioane de tarani. Si aceasta s-a facut fara macar a li se cerceta drepturile si indatoririle izvorate din legile actuale; intr-alte cuvinte, ei s-au osandit cu dreptatea in san!

Dar de la lucrarile din 1861 ale sectiilor separate, facut-am macar acum vreo indreptare? Dar de cand Adunarile separate s-au intrunit in Parlamentul Romaniei, cestiunea studiatu-s-a mai bine? Trimisu-s-a proiectul prin sectiuni, potrivit regulamentului nostru? Nu! [...] Si asa, domnilor, noi am discuta si am incuviinta fara prealabila cercetare un proiect de lege, de la a carui buna sau rea chibzuire atarna in mare parte viitorul tarii noastre!

Dar fie si asa; sa facem in sedinta plenara si publica aceea ce n-am facut in sectiuni; sa ne punem dar a studia legiuirile pe care suntem chemati a le revedea. Prin urmare, sa ne punem a cerceta, a vedea ce drepturi si ce datorii rezulta din aceste legiuiri si pentru proprietarii de mosii si pentru locuitorii de pe dansele. Nu va suparati, domnilor, ca zic drepturi pentru locuitori. Acest cuvant este scris in fruntea tuturor legiuirilor noastre. In zadar am protesta in contra acestui cuvant. El este! Dreptul exista! Taranii nu sunt proletari, nu sunt salahori, nu sunt simpli chiriasi, pe mosiile noastre. Ei au dreptul de a locui, de a se hrani pe mosiile noastre. Ei sunt uzufructuari pe anume v\catimi de pamant hotarate de lege; si isgonindu-i in totul sau chiar si in parte de pe aceste pamanturi lucrate de ei de sute de ani, stropite si rodite cu sudoarea, ba chiar adesea si cu sangele lor, am face cea mai mare strambatate a secolului, o strambatate si mai mare decat aceea cand populatiunea rurala s-a fost redus la robia rumaniei sau a vecinatatii.

In zadar, la auzul acestor cuvinte, unii imi vor striga comunism, socialism si Dumnezeu stie inca ce! Comunism! El nu exista decat in imaginatiunea acelora care sunt surzi la glasul dreptului si al nationalitatii, care sunt orbi in fata reformei ce s-au facut in toate tarile unde proprietatea este cea mai sacra, in Francia, in Germania si sub proprii nostri ochi in Austria si in Rusia.

Socialism; daca socialism este, el nu exista decat in insesi legile noastre de astazi, care asigureaza taranilor le droit au travail, dreptul la munca, dreptul de a locui si a se hrani pe mosiile noastre.

Zicand aceste cuvinte, departe de mine idee, departe de mine indrasneala de a voi a jicni santul si mantuitorul principiu al proprietatii. Sa se stie bine, sa se auza pretutindeni ca si noi iubim si respectam proprietatea si noi o privim ca temelia societatii, ca agentul cel mai puternic al civilizatiunii si al intaririi nationalitatii, si noi vom apara-o, cand ea va fi atacata. 

Insa, precum respectam proprietatea, tot asa trebuie sa respectam si adevarul pe care ni-l arata istoria, adevarul, ca felul, ca exercitiul, ca marginile proprietatii funciare au variat pururea dupa secoli, dupa tari si dupa legi.

Au in Transilvania nu exista proprietate? Au in Bulgaria nu este asemenea proprietate? Ei bine, este ea una si aceeasi in ambele tari? Au proprietate, in Austria ii in Rusia, inaintea marii reforme a emanciparii taranilor, era ea tot aceeasi cum ea este astazi dupa rezolvarea cestiunii rurale? [...]

Asadar, fara a pune in indoiala ca fiecare din noi n-ar fi proprietarul, n-ar fi stapanul mosiei sale mostenite, sau cumparate, sprijin ca aceasta proprietate teritoriala a noastra este marginita, este supusa la legi, la conditiuni altele decat acele la care este supusa proprietatea in Occidentul Europei. Si cand zic aceasta, domnilor, nu zic nimic de la mine. Toate legiuirile din Principatele Romane, vechi si noua, ne arata acest adevar in chipul cel mai vederat. Sa cercetam ce drept ne dau titlurile noastre de proprietate, voiesc a zice hrisoavele de dainuire sau de intarire ale vechilor Domni? “A lua din zece una din camp, din fanete, din pomet, din padure” etc. 

Iata domnilor, drepturile noastre de proprietari, dupa chiar acturile noastre [...]. 

Cat pentru claca, ea nu este nicidecum un drit al proprietatii izvorator din acturile de daruire. Claca si la noi, ca pretutindenia, este o urmare, un drit al feodalitatii, adusa din tarile occidentale in Ungaria si in Polonia, si de acolo in Principatele Romane. Claca, pana la Regulamentul organic din 1832, a fost la noi, fara cea mai mica schimbare, aceeasi cum a existat in Occidentul Europei, si in special in mai multe provincii ale Franciei, de unde s-a introdus si in Polonia [...]

Nu zica-se, dar, ca claca sau boierescu era sau este o prestatiune in munca echivalenta a chiriei pamantului. Caci, daca ar fi inceput pentru ce locuitorul strain ar fi putut ara si cosi pe mosia mea numai cu conditiunea dijmei, cand locuitorul asezat pe proprietatea mea era dator pe langa dijma sa-mi faca si claca? Rezulta dar din aceasta, o mai repet, ca claca nu era rasplatirea pamantului ce se exploata de tarani, ci era numai un drit feodal al stapanului asupra taranilor, asezati pe mosia sa, lipiti pamantului, glebae adscripti.

Suindu-ne apoi la originea clacii, adica inaintea supunerii taranilor la serbia rumaniei sau a vecinatatii, noi gasim dovada ca claca nu era decat o munca de buna voie ce locuitorii o faceau in folosul stapanului (seigneur, Grundherr), a preotului ori a sarmanilor comunei. Acest simt pana astazi inca il pastreaza in Moldova cuvantul claca; si astazi in districtele de peste Milcov se fac claci, adica munca de bunavoie, patite numai cu lautari, cu jocuri si cu pahare de vin in favoarea fie a preotului, fie a invatatorului satesc, fie a vreunei vaduve sau a unui satean neputincios.

Boierescul in Moldova insemneaza munca pentru boier, caci, pana la Regulament, proprietarul birnic, adica … neboier, nu avea drept sa ceara boieresc de la taranii asezati pe mosia sa.

Asa era, domnilor, cu claca si in Polonia si in Rusia, si in toatetarile unde existau legile slavone. Ea n-a devenit obligatorie decat dupa ce taranii s-au supus, dupa vechea expresiunii mosiilor, din locuitori liberi s-au prefacut in ruman, vecini, iobagi, podani etc.

Tot din obiceiurile si legile slavone izvoraste si indatorirea de a se da taranilor pana la doua treimi a mosiilor. Aceasta indatorire nu este o nascocire sau o deductiune a comunistilor si a socialistilor moderni. Ea se gandeste in toate urbariile polone, rusesti si pana si prusienesti, si nicaieri aceasta indatorire nu s-a desfiintat decat prin improprietarirea desavarsita a taranilor pe locurile ce oscupau [...]

Comisiunea internationala din Bucuresti, ascultand cererile natiunii, studiind starea lucrurilor si a legilor din Principate, si-a facut raportul catre Congres. Pe bazele, pe studiile acestui raport, au urmat apoi Conventiunea din 7/19 august 1858, a careia suntem astazi chemati de a dezvolta una din cele mai mari si mai binecuvantate inchezasluiri: imbunatatirea soartei taranilor. Cum stiti, domniloe, in Adunarea Moldovei, cestiunea rurala a fost tratata si in deosebitele comitete si in sedinta plenara; ea a dat loc la desbateri foarte lungi si foarte oragioase. S-au format nu mai putin decat unsprezece opiniuni: si cu toate acestea rezultatul a fost foarte negativ, caci nici una din propuneri nedobandind majoritate, toate s-au trimes Comisiunii internationale ca ea sa arpretieze, ca streinul sa hotarasca! Cea mai mare dovada despre greutatea cestiunii, despre importanta procesului si despre nematuritatea noastra de a-i putea hotari! Dea Dumnezeu ca aceasta apretiatiune a mea sa iasa gresita, si ca Adunarea electiva, deslegand nodul gordian intr-un chip drept si national, sa dovediasca ca ea este mai inteleapta, mai matura si mai patriotica decat a fost Adunarea-muma!

Comisiunea internationala, primind deosebitele pareri ivite in Adunarea ad-hoc a Moldovei in privinta cestiunii rurale, a insarcinat cu studierea lor un inadins comitet, compus din comisarii Franciei, Prusiei si Austriei: d-l Baronul Talleyrand P?rigord, d-l Baron Richthoffen si d-l Liehman de Palmerode.

Acest comitet, cercetand cestiunea si legislatiunea in vigoare si deosebitele opiniuni emise in sanul Adunarii Moldovei, si-a facut raportul sau catre Comisiunea internationala, care si ea pretuind greutatea cestiunii, a supus-o Congresului de Paris [...]

Insa mi se va intampla ca suntem autonomi, ca cestiunea rurala este o cestiune din launtru, ca nu suntem indatorati de a ne tinea de cele zise si socotite de straini, si ca prin urmare putem hotari! Cum vom voi despre soarta taranilor. Am luat seama ca de trei ani, de cate ori se atinge de a prelungi cestiunile pe care art.46 din Conventiune le cere a fi hotarate cu grabire si in avantagiul multimii, de a asigura libertatile publice, de a sfarama scutirile, privilegiile si monopolurile, care pana astazi apasa populatiunile noastre – bunaoara monopolului bauturilor – intr-un cuvant, de a pune capat durerilor trecutului si de a ne ridica natiunea prin ridicarea claselor rurale, a caror soarta s-a recunoscut ca rea de catre intreaga Europa, noi intotdeauna intampinam ca suntem autonomi si foarte autonomi: si ca vom face ce vom voi si cand vom voi.

Dar cand se atinge de a ne numi Patria cum au numit-o stramosii nostri , de a efectua Unirea Principatelor nu numai pe hartie, dar si in fapta, de a mai taia unghiile jurisdictiunii consulare, de a face ca macar in tara noastra strainii sa ne respecteze, o! atuncea zicem ca suntem foarte putini autonomi si necontenit ni se recomanda respectul tractatelor si al Conventiunii.

Fie, domnilor, voi lasa deoparte pe straini; ma lepad si de d-l Talleyrand si de d-l Liehman si de d-l Richthoffen si voi chema in ajutorul drepturilor taranilor o autoritate pamanteana, voi chema pe cineva a carui marturie si drit de a vorbi in cestiune nimeni din noi nu le va putea contesta. Acest cineva este insusi legioslatorul asezamantului din 1851, este insusi Domnul Moldovei, Grigore Alexandrescu Ghica V. V., carele, ca autorul legii, mai bine decat oricine altul, poate sa ne spuie care sunt drepturile si indatoririle taranilor asezate prin acea lege.

Cum stiti, domnilor, inainte inca a incheierii tractatului de Paris, inaintea convocarii Adunarii ad-hoc, Poarta otomana se socotise in drept de a da, de a octroia Principatelor Romane o constitutiune. Aceasta constitutiune la care unii din reprezentantii Puterilor garantate isi si dasera consimtamantul lor, fu asternuta in protocolul incheiat in Constantinopole, la 11 fevruarie 1856.

[...] Atuncea Domnul Moldavei se hotari a apela la Congresul de Paris in contra lucrarilor din Constantinopole. El lua in studie constitutiunea turceasca, articol dupe articol, si langa fiecare adaose observatiunile sale.

Viind la art.17, atingator de cestiune rurala, si cedand influentelor de reforma turceasca, Domnul Ghica, combatu rescumpararea clacii, intr-alte cuvinte improprietarirea taranilor, insa aceasta o facu trandu-si argumentele din legea actuala, pe care el o declara ca cea mai buna pentru locuitori, fiindca le asigura nu numai prezentul, dar si viitorul chiar al generatiunilor celor mai departate.

Iata propriile cuvinte ale Domnitorului: 

 ”…Asa dara, dupa legea aceasta, fiecare taran are partea sa hotarata de aratura, de faneata si de pasune, inadevar el nu e proprietar asupra acestora, insa are dreptul de a se folosi de rodurile lor; el nu poate instraina acest pamant, dar si proprietarul nu poate nici a-i lua, nici a i-l schimba dupa planul sau…

Proprietarul care va fi cumparator nu va fi mai mult indatorit de a-i da un alt pamant, precum dupa legislatiunea de astazi el este indatorit a da fiecarui, chiar de a fi si mai multi intr-o singura familie, cate o parte de pamant…”.

Cand textul legii este atat de clar si lamurit, cand Comisiunea internationala, aceea care a fost insarcinata de tratatul de Paris, de a studia starea lucrurilor, recunoaste ca dupa legile in vigoare – taranul este uzufructuar pe legiuitele sale falei sau pogoane, si ca proprietarii de mosii sunt datori de a da insurateilor pamant pana la doua treimi a mosiei, cand insusi legislatorul din 1851, in conformitate si cu legea regulamentara, vine si explica legea si recunoaste drepturile taranilor, cum am putea acum noi, deputati ai Parlamentului roman, noi, reprezentantiunea legala a Romaniei, noi care suntem datori a apara drepturile mai ales a acelora care sunt aici reprezentanti, cum am putea, zic, a veni acum si a tagadui drepturile stravechi ale taranilor, garantate prin toate legile vechi si noui, dreptul de a fi uzufructuari pe legiuitele parti de pamant ce le exploateaza? Si cum am socoti, ca cu cea mai mica umbra de dreptate am putea izgoni pe tarani din locurile lor, din drepturile lor, si a le zice sa se multumeasca cu darea de 1, 2 sau 3 pogoane de om, ca pamant comunal, cand legea actuala le da intreit mai mult? Dar cum am crede ca am putea aplica asemenea nedreapta legiuire? Da, domnilor, nedreapta, caci si posesiunea si uzufructul este un drept tot asa de sfant cat si proprietatea!

Insa, imi vor intampina unii din onorabilii deputati de dincoace de Milcov: 

“In Tara Romaneasca, taranii nu au aceleasi drepturi care le au in Moldavia. Asezamantul din 1851 le-au sters aceste drepturi. Domnul Stirbei a statornicit ca taranul nu este decat chirias, si ca proprietarul poate a-l izgoni de pe mosie, oricand va voi”. Asa este, dupa asezamantul din 1851, dara o recunosc, Domnul Stirbei a decretat ca in viitor taranul din Valahia nu va mai fi decat un simplu chirias, un proletar pe care proprietarul oricand va voi, va putea a-l izgoni nu numai de pe mosie, dar chiar si din casa sa, cladita de el. Insa, imi voi permite de a intreba si eu pe acesti onorabili ei mei colegi: “De cand, in Principate, Domnii au avut dreptul de a face singur legi? Cum, domnilor, Adunarea Tarii Romanesti, din care mai multi din Dumneavoastra ati facut parte, a dat, in sesiunile trecute, mai multe voturi, dupa care s-a hotarat ca chiar dispozitiunile Domnului Stirbei, facute cu impreuna lucrare a Divanului ad-hoc de la Balta-Liman, sunt supuse reviziunii Adunarii elective, ca chiar samile Visteriei, incuviintate de acest Divan, se cuvine a se cerceta din nou de catre Adunare, asa precum de la 1848 tara nu a mai avut reprezentantiunile legala; si tot acei deputati care au dat asemenea voturi ar veni acum si ar recunoaste Domnul Stirbei dretul ca sigur, fara macar cooperatiunea Divanului ad-hoc, sa faca un asezamant care restoarna o legislatiune de sute de ani, care radica taranilor drepturile ce le sunt inchezasluite prin vechile legiuiri, prin Condica prin Condica lui Caragea, prin chiar Regulamentul organic! Atuncea recunoasteti Domnului Stirbei si dreptul de monare, de autocrat, de samoderjiat si nu-i mai revizuiti administratiunea financiara, nu-i mai cercetati semele, nu-mi confiscati averea. Ati hotarat ca el n-a fost competinte a cheltui un singur ban fara incuviintarea Adunarii, si astazi ii recunoasteti dritul de a hotari singur cea mai grea cestiune care, dupa marturisirea Europei, se agita de doua sute de ani in Principate. Pentru numele lui Dumnezeu, sa fim consecventi macar intr-o asemenea cestiune de la acarei solutionare atarna in mare parte insusi viitorul nationalitatii noastre!

Dar sa zicem, pentru un moment, ca Domnul Stirbei a avut dreptul sa prefaca singur legislatiunea rurala. Fie! Si asa fiind, apoi recunosc ca exista o mare deosebire intre legislatiunea din Valahia si intre acea din Moldova in privinta taranilor. Dar acum si au voi intreba, pe de dreptate Dumnezeiasca sau omeneasca ne-am putea intemeia spre a unifica aceste doua deosebite legiuiri nu dand taranilor de dincoace de Milcov drepturile fratilor lor din Moldova, ci desbracand si pe acestia din urma de drepturile ce pana acum le-au avut si le au in fiinta?

Dar cand reforma si unificarea legilor trebuie sa se faca in folosul celor putini, iar nu a celor multi, in folosul unei case, iar nu a populatiunii intregi? Au aceasta ar fi sa se faca pentru ca taranii nu au dreptul sa fie aci, nici macar prin indirecta reprezentantiune; si pentru ca numai noi proprietarii suntem chemati de a rezolva aceasta cestiune, intr-alte cuvinte de a fi impricinati si judecatori totodata? Domnilor, domnilor, sa gandem ca este un Dumnezeu, sa gandim la cuvintele ce, cu 120 de ani mai inainte, ziceau stramosii unora din noi, cand desfiintau lanturile rumaniei si ale vecinatatii! 

“Nu este lucru crestinesc; este de mare paguba sufletelor noastre sa punem sub jugul robiei pe fratii nostri!”

Si care mai grozav jug al robiei poate fi altul decat saracia si proletariatul, care negresit va fi partea taranilor, daca in loc de a imbunatati, vom inaspri soarta lor?

Insa nimenea din nou nu o vrea aceasta. Toti, imi place a o crede, voim imbunatatirea soartei satenilor nostri, caci imbunatatind soarta lor, imbunatatim soarta tarii, si prin urmare si propria noastra soarta: si din contra, vai de noi daca am socoti ca soarta taranilor fiind rea, soarta tarii, soarta noastra va putea fi si ramanea buna!

Spre a ajunge insa la aceasta imbunatatire, chipul cel mai drept, cel mai practic, cel mai legiuit nu este de a lua, ci de a da sau macar de a pastra. Taranii au astazi in stapanirea lor legiuitele pogoane sau falci, date lor spre exploatare, cum zic insusi asezamintele rurale din 1851, in masura intemeiata pe adevarata lor trebuinta. Tanguirile taranilor n-au fost niciodata ca li se impune o prea mare intindere de pamant. Asadar, misiunea noastra nu este de a ne pune a chibzui daca taranul are mult sau putin pamant. A lua acum de la proprietar o singura prajina din locurile sale si a o da locuitorului ar fi o nedreptate ce am face proprietarului; a lua iarasi de la satean o singura prajina din ceea ce el astazi stapaneste si a o da proprietarului ar fi o nedreptate ce am face taranului. Tanguirile satenilor n-au fost si nu sunt decat despre munca silita: claca sau boierescul la care ei sunt supusi, cerand rascumpararea sau plata in bani. In rezolvarea acestei cestiuni, in inlocuirea muncii silite prin un mod de despagubire mai usor, mai indemanatic, mai asigurator in contra abuzurilor si a impilarilor sta dar misiunea noastra; indeplinindu-ne aceasta misiune in marginile aceste, sa fim siguri ca vom ajunge la acea imbunatatire ce Conventiunea, ce interesul natiunii reclama ca sa introducem in soarta taranilor nostri.

Libertatea proprietatii, libertatea muncii: liber proprietarul, liber taranul: se striga mai ales in Tara Romaneasca, pe la anul 1857! Oameni practici au inabusit de pe atunce acest strigat, au respins aceasta teorie care, daca ar fi fost a se pune in lucrare, ar fi adus dupa sine consecintele cele mai grozave in privinta nationalitatii si in privinta agriculturii noastre. Astazi toti, si conservatori si liberali, inteleg ca taranul nu poate fi smuls din casa sa, din campul sau si isgonit pe drumuri in voia lui Dumnezeu. Toti inteleg ca taranul are doua drepturi necontestabile: dreptul de locuinta si dreptul de hrana pe mosiile noastre. Acest drept nu li s-a putut contesta chiar de catre aparatorii proprietatii absolute din sanul Adunarii ad-hoc a Moldaviei, de catre majoritatea comitetului proprietarilor mari, caci, desi ei tagaduiau taranilor orice drept, orice serbire asupra mosiilor noastre, totusi, in incheierea lor, n-au putut face altminteri decat de a proclama ca: Legea (ce va avea Adunarea legiuitoare a face in face in cea intaiu a ei sesiune) va fi intemeiata pe principiul respectului proprietatii si totodata va privi si la stabilirea si la chipul vietuirii locuitorilor sateni, astazi lucratori de pamant.

In aceasta este subscris si unul din raportorii in cestiunea rurala onorabilele domnului Grigore Costache Iepuranul.

Impace acu Domnia-sa aceste trei principii: respectul proprietatii, stabilizarea locuitorilor si chipul vietuirii lor, si toti il vom aplauda. Rezolve Domnia-sa greul problemei pe baza principiilor de mai sus si d-lui va fi un mare barbat.

Asadar, domnilor, cum vedeti, dupa chiar incheierea aparatorilor proprietatii absolute din Adunarea ad-hoc a Moldaviei este cu neputinta de a ridica din manile, din stapanirea taranilor, pe care ei sunt stabiliti, pamantul pe care ei isi gasesc chipul de vietuire. Dupa convietuirea mea, deposedarea taranilor de pe acest pamant nu s-ar putea face in Romania fara o grozava, catastrofa, caci istoria si facturile trecute si contimporane din pregiurul nostru ne dovedesc ca pretutindeni si in Finlanda, si in Germania, si in Austria, si in Rusia, taranul nu s-a emancipat decat impreuna cu pamantul ocupat de el.

[...] Nicairi, nici in tarile latine, nici in tarile germane, nici in tarile slavone, taranul din serb nu s-a prefacut in lipit pamantului, si din lipit pamantului, din clacas nu s-a prefacut in cultivator liber decat ramaind stapan pe pamantul exploatat de dansul.

Legea slavona zice: “Serbul este al stapanului mosiei, dar si pamantul este al serbului, si stapanul mosiei nu poate isgoni pe serb de pe mosie”.

Subt ochii nostri, serbii din Rusia se emancipeaza. Ei bine, eu fac intrebarea: Se emancipeaza ei cu sau fara pamant? Legea emancipatiunii taranilor rusesti este publicata nu numai ruseste, dar si in limbile franceza si germana.

Cititi-o, domnilor, si veti vedea ca fiecare taran rus primeste, sau mai bine zicand, pastreaza, nu numai casa si ingraditura sa, dar si locul de pasune, de arat si de fanete ce-l are in stapanire. Singuri servitorii, slugile din casele boieresti, singur lucratorii din fabrice se emancipeaza numai cu persoana.

Ar fi a ma intinde prea departe daca m-as pune a face istoricul emancipatiunii taranilor din Francia, Germania, Austria, Prusia. Insa din toate legislatiunile ce reguleaza materia, rezulta faptul constatat si fara exceptiune, ca pretutindeni emancipatiunea cultivatorilor a trecut prin fazele urmatoare:

Din serbi, taranii au devenit liberi de persoana, insa lipiti pamantului si clacasi; apoi claca, ori s-a rascumparat o data pentru totdeauna, ori s-a prefacut in o dare baneasca anuala (renta, cens, zins). Insa niciodata si nicaierea, taranii n-au fost deposedati din pamanturile expoatate si imbunatatite de ei.

Numai in Polonia, unde legislatiunea rurala si starea legala a taranilor era tocmai ca la noi, prin Constitutiunea din 1807, octroiata de Napoleon I, marelui ducat de Varsovia s-a proclamat libertatea taranilor, dupa principiile codului civil francez. Acest cod, nestiind nimic din constitutiunea comunei si proprietatii slavone, necunoscand decat proprietatea occidentala, adica absoluta, a deposedat, fara a sti, milioane de tarani.

Insa rezistenta a fost atat de mare, incat legea nicaire nu s-a putut aplica. Vechea legatura a clacii intre proprietari si cultivatori s-a mentinut pana in anul contenit. Dupa cincizeci si patru de ani, in anul 1861, insa am vazut pe insusi proprietarii poloni luand initiativa emanciparii si a improprietaririi desavarsite a taranilor pe pamanturile exploatate de ei, si iata cum s-a spalat pacatul comis in 1807.

Asadar, domnilor, din toate cele expuse mai sus, rezulta ca cea intai conditiune a imbunatatirii soartei taranilor romani este: respectarea posesiunii lor pe pamantul ce legile in vigoare le dau spre exploatare.

Odata acest principiu recunoscut, orice solutiune va fi putincioasa, va fi primita. Si ajungand aicea, domnilor, eu nu voi veni cu nici o solutiune de la mine. Va voi cita numai solutiunile ce s-au adoptat de doua tari mari care sunt in megiesie cu noi: Austria si Rusia [...]

Solutiunea Austriei este radicala. Solutiunea Rusiei este graduala. Si una si alta sunt bune, sunt un mare pas facut inainte spre imbunatatirea soartei taranilor, caci si una si alta purced dintr-un punct de dreptate; nu radica taranilor un palmac de pamant din ceea ce ei stapaneau inaintea nouei legiuiri si nu se ocupa decat de modificarea sau desfiintarea clacii.

Solutiunea Austriei face pre tarani proprietari de indata, cu despagubirea proprietarului mosiei, sub garantia si cu participatiunea Statului.

Solutiunea Rusiei face pre tarani proprietari numai pe casa, pe ingraditura, pe livada si pe islazul din launtrul satului, iar pe locul de pasune de aratura, de fanete il face deocamdata numai uzufructuar vecinic [...]

Eu nu cer pentru taranii nostri liberi, cum zice, decat aceea ce imparatul Alexandru al II-lea si nobletea Rusiei au facut pentru serbi, pentru craposnoi. Nu veti zice, dar, ca va cerem solutiuni comuniste sau socialiste; va cerem solutionarea adoptata de statul cel mai conservator din Europa, statul caruia datoriti Reglementul organic [...]

Daca Europa nu s-a pronuntat in cestiune, nu este pentru ca solutiunea propusa de presedintele Conferintei s-a socotit rea, ci pentru ca puterile au voit sa lase insusi Guvernului si Parlamentului roman misiunea si onoarea de a hotari cestiunea in deplina lor autonomie, marginindu-ne numai a le pune inainte drept baza: necesitatea imbunatatirii soartei taranilor.

Si noi, domnilor, legale reprezentatiune a tarii, ne-am folosit de aceasta autonomie, nu spre a da taranilor ceea ce pretutindeni li s-a dat, ceva ce insusi Puterile straine au recunoscut ca singura conditiune de imbunatatire a soartei lor, ci spre a-i reduce la soarta de chiriasi, ci spre a-i preface in proletari; sau, ceea ce este mai tot una, a le lua din stapanire mai mult decat doua treimi din legiuitele lor parti de pamant, si asa a inaspri, in loc de a imbunatati soarta lor. Caci, domnilor, cand chiar legiuitele pogoane de astazi de-abia ajung la intretinerea unei familii, ce voiti sa faca taranii cu un pogon, doua sau trei, cum auz ca unii din D-voastra, prin o parcimonioasa generozitate, propun a se lasa in stapanirea satenilor! Dar la o a doua generatiune ce are sa devie aceasta iluzorie proprietate: si cum se poate crede ca taranul ar primi o asemenea lege cu mult mai impilatoare decat legea actuala, care, cu toate abusurile, ei, inca le asigureaza pamant, nu numai pentru prezent, dar si pentru viitor?

Sarmanii tarani! Ei pana acum aveau in spinare un singur sac; acum ca imbunatatire am voi sa le punem pe umere doi saci. Noi am da taranilor nostri libertatea [pe] care taranii poloni se tanguiau ca stapanii lor voiau a le-o da in 1807; libertatea paserilor care se gonesc de pe un copaciu plin cu fructe pe un copaciu cu crengile goale. Ni se propune a libera pe tarani de fiare; insa cu conditiune ca, o data cu fiarele, sa le luam si cismele! [...]

Daca aceasta ar fi pentru noi o rusine nestearsa, dar aceasta ar fi un pacat de moarte, care ar pica pe capul nostru, pe capul fiilor nostri. Dar Dumnezeu si natiunile lumii ne-ar lovi cu un blastem care in seculi nu s-ar mai sterge.

Iata, domnilor, cauzele care ma fac sa combat din toate puterile mele proiectul Comisiunii Centrale si orice alt proiect care ar tinti de a lipsi pe tarani de o singura prajina de pamant din ceea ce ei astazi stapanesc in puterea legilor in vigoare.

Asemenea proiecte sunt in contra dreptatii, in contra legii, in contra nationalitatii si in contra interesului proprietarilor de mosii.

Ele ar fi in contra dreptatii, pentru ca nu este drept sa ne folosim de puterea noastra de legiuitori, spre a strambatati pe cei slabi si pe cei neindrituiti de a ridica glasul aice.

Ele ar fi contra legii, pentru ca ar trage din stapanirea taranilor particica de pamant ce le-o garanteaza legile actuale.

Ele ar fi in contra nationalitatii noastre, pentru ca, departe de a dezvolta simtul patriotic in inima gloatelor, fara de care o natiune niciodata nu este tare, ele n-ar face decat de a deslipi clasa cea mai numeroasa a populatiunii noastre de la sanul patriei pentru ca, nelegand pe tarani cu nici un interes la apararea pamantului stremosesc, i-am face straini in propria lor tara, si poate i-am sili, in desnadejdea lor, ori la o pustietoare emigratiune peste hotare, ori la o grozava rezistenta inlauntrul tarii!

Ele ar fi in contra chiar a interesului proprietarilor de mosii, pentru ca proprietatea numai acolo este respectata, numai acolo este sigura unde ea are multi aparatori, pentru ca ispita ne arata ca acolo unde proprietarii n-au avut indestul patriotism si indestula inteligenta, spre a se pune singurii in capul reformei, spre a face singuri concesiunile cerute de folosul, de binele general al tarii, ei au dat loc la grozave catastrofe, a carora au fost ei cele intaie victime.

Voiu combate in sfarsit orice proiect care n-ar indestula drepturile si legitimile trebuinte ale taranilor, pentru ca un asemenea proiect ar fi menit de a intretinea nestearsa ura intre doua clase, care, pentru bine Patriei, trebuie sa fie pururea in cea mai stransa legatura de armonie si de dragoste, pentru ca, dupe propria marturisire a unui ministru conservatoriu al Franciei, a lui Odillon Barrot, nicairi ideile comuniste si subversive nu nasc si nu sporesc mai mult decat in tarile unde taranii sunt lipsiti de proprietate si sunt redusi la starea de proletari sau si chiar de coloni.

Servindu-ma in fine de expresiunile onorabilelui domnul Brailoiu, cand a combatut in sanul Comisiunii Centrale reforma legii electorale, voiu combate orice proiect care n-ar respecta stapanirea taranilor ca un proiect de despotism si de desordine.

Si acum, a domnilor, la dreptul deoparte; si ma voiu adresa numai la inima D-voastra!

Nu voiu mai chema in ajutorul taranilor nostri decat umanitatea si patriotismul Dumneavoastra.

Q! fie-va mila de un milion de tarani, care cu femeile si cu pruncii lor, desi tinuti afara si departe de desbaterile noastre au ochii tintiti asupra dealului Mitropoliei ca asupra soarelui mantuirii, si va intind manile.

O nu dramuiti brazda de pamant trebuitoare hranei taranilor. Ganditi la durerile, la patimile, la lipsurile trecutului lor. Ganditi la originea averilor D-v; ganditi ca cea mai mare parte din ele o datoriti muncii si sudoarelor lor. Inchipuiti-va ca parintii lor s-au luptat alaturea cu parintii nostri pentru salvarea tarii si a altarului. Ganditi ca, mane poate, ora pericolului poate iarasi suna; ca fara dansii nu veti putea apara nici Patria, nice averile, nici drepturile voastre, si ca odata tara cazuta nu veti fi decat slugile strainilor, cand astazi sunteti in capul Romaniei, in capul unei tari libere si autonome.

Aduceti-va aminte ca atunci cand era ocupatiune straina multi dintre noi treceam hotarul, iar taranii ramaneau si ne pazeau mosiile si averile!

Inchipuiti-va care era soarta nenorocitilor nostri tarani in acele triste timpuri.

Aduceti-va aminte ca ei si cu insusi femeile lor adesea au fost redusi la stare de vite, injugati la carele muscalesti, si ca oasele a mii de tarani romani pana astazi inca inalbesc campiilr Dobrogei si ale Bulgariei!

O! fie-va dar mila de dansii, fie-va mila de tara noastra.

O! de ce nu se ridica dintre d-voastra vreune urmas al vechilor Domni romani, sau ai companionilor de lupta ai lui Stefan cel Mare si ai lui Mihai Viteazul, al lui Serban Cantacuzino si ai lui Grigore Ghica si el sa eca, el sa se pue in capul marii reforme; sa ridice el steagul emanciparii taranilor romani, cum au facut-o in Ungaria urmasii lui Zriny si ai lui Bathiany, in Prusia unul din cele mai stralucite nume ale aristocratiei germane, principele de Hardenberg, cum astazi in Rusia sunt in capul reformei numele cele mai vechi ale boierimei moscovite!

O! daca Dumnezeu si-ar face mila cu aceasta tara, si ar imblanzi inimile cele impetrite!

O, de ce nu am elocventa trebuitoare ca glasul meu sa poata triumfa de ideile egoiste, de fricile neintemeiate, de interesele meschine, si asa sa izbutim ca aceasta mare si nationala cestiune sa se hotarasca, nu prin lupte, nu prin majoritate, ci prin primirea tuturor, prin unanimitatea Parlamentului roman. De s-ar face aceasta, ce mare si frumoasa zi ar fi pentru Romania, ce glorie ar fi pentru clasele bogate si inteligente ale tarii, ce renume pentru Adunarea Legislativa, si cat de sus am radica natiunea noastra in ochii Europei?

Si din contra, ce rusine, ce decadenta pentru noi, cand am dovedi streinilor ca nu avem putinta de a fi, de a ne ridica la inaltimea misiunii noastre, ca in mainile noastre era sa intarim Romania, si ca noi am ingropat-o de vie; caci, nenorocind trei milioane de tarani, nenorocita va fi si tara noastra; si moarta va fi Romania, cand in o asemenea cestiune, noi legiuitorii ei, am da pilde strambatatii si a nelegiuirii! 

Si sa nu credem, domnilor, ca prin un vot al nostru am ineca pentru veci dreptul taranilor. Nu, domnilor, dreptatea nu pierde [...]

Mai multe despre Mihail Kogalniceanu.