fara comentarii
Posted: 17 Jun 2007, 18:56
Vis de avocat de penale
Flavia Cupsan-Morar
Pot spune ca, la fel ca orice tanar aflat la inceputul vietii, am avut multe vise. In liceu visam sa devin avocat. Stiam ca sunt suficient de ambitioasa ca sa imi implinesc visul. Si asa s-a si intamplat. Am absolvit cu brio facultatea si apoi sa ramas in orasul in care imi terminasem studiile.
Am intrat sa barou si... iata-ma avocat stagiar. Ca orice stagiar, a inceput sa mi se repartizeze cauze din oficiu.
Spre deosebire de alti colegi de-ai mei, stagiari si ei, mie aceste cauze chiar imi faceau placere. In ciuda faptului ca aveam de alergat pe la procurori sau judecatori pentru a vedea dosarele sau ca aveam de asteptat ore intregi in sala de judecata, chiar imi facea placere sa studiez, sa aprofundez domeniul dreptului penal. Inca din timpul facultatii descoperisem o anumita atractie fata de dreptul penal si procedura penala.
Descopeream, odata cu trecerea lunilor, ca imi face mai multa placere sa pledez in cauzele penale decat in cele civile.
Am ajuns, dupa aproape un an de stagiatura, sa am si propriile mele cauze penale angajate.
Eram fericita ca mi se implinea un nou vis, ca faceam ceea ce imi doream.
Cu toate acestea, colegele mele, ma intrebam cum ma simt atunci cand apar infractori. Daca nu am mustrari de constiinta, daca nu ma gandesc si la victime si la suferinta acestora. Le raspuneam mereu ca orice om are dreptul la avocat si sa i se asigure apararea. Si ca, la fel ca si ele, doar imi fac datoria.
Si chiar credeam in ceea ce faceam. Poate ca parea ciudat, insa eram cu atat mai satisfacuta cu cat infractiunea era mai grava si limitele de pedeapsa mai ridicate.
In cele din urma, dupa multe vatamari corporate si furturi, iata un caz mai serios pentru un avocat aflat la inceput de cariera: o talharie. Un tanar de numai 20 ani participase la mai multe talharii. De la oameni batuti pe strada pentru a le fura telefoanele sau banii, la patrunderi in casele batranilor pentru a le fura obiectele de valoare.
Vazusem fotografii ale victimelor, batute, taiate cu cutitul si lasate sa zaca in balti de sange. Pareau scene macabre pentru altii nu si pentru mine. Nu pot spune ca nu ma impresionasera, insa stiam ca datoria mea este sa lupt ca sa-i obtin o pedeapsa cat mai mica.
Cand i s-a luat declaratia de inculpat povestea totul foarte calm si detasat de ceea ce facuse. Nu parea sa aiba mustari de constinta.
Au urmat apoi victimele. Unele dintre ele mai purtau cicatricile taieturilor aplicate in timpul talhariilor. Declaratiile erau date printre lacrimi. Nu puteam sa nu simt compasiune fata de ele, insa eram perfect constienta ca datoria mea este sa il apar pe clientul meu.
M-am luptat pana in ultima clipa pentru a obtine o pedeapsa cat mai mica. Tinanad cont de numarul si de gravitatea faptelor, nu stiam daca instanta va mai tine cont de circumstantele atenuante. Ma asteptam de altfel la o pedeapsa destul de mare. Era deja arestat de mai multe luni si instanta refuaze toate cererile de punere in libertate.
Pronuntarea a fost intr-o zi de vineri. Fusesem nevoita sa plec din localitate, astfel incat nu am fost prezenta cand s-a dat sentinta. Sincer, chiar nu credeam ca va fi una mult prea favorabila - ma asteptam la ani multi de inchisoare si chiar incepusem sa ma gandesc daca nu era asa cel mai bine.
M-am intors in localitate dupa cateva zile. In ziua intoarcerii ma indreptam grabita catre Oficiul Registrului comertului si ma striga cineva pe strada"d-ra avocat!" ma intorc si constat, spre surprinderea mea ca este tocmai clientul meu. Era fericit si voia sa imi multumeasca pentru treaba buna pe care o facuse. Fusesem condamnat cu suspendare, imi zicea el, asa ca era din nou liber.
Nu pot spune ca nu m-am bucurat pentru ca, din punct de vedere profesional facusem o treaba cat se poate de "buna", insa ma gandeam "omul acesta chiar merita sa fie lasat liber? Dupa cate a facut, oare se va putea indrepta?"
Fusesem invatata in facultate ca pedeapsa are nu doar scopul de a sanctiona, ci si de a-l indrepta pe cel caruia i se aplica pentru ca pe viitor sa se indrepte. Speram ca primise o lectie si ca va tine cont de ea. In fond imi facusem datoria, o facusem bine si asta era tot ce conta.
Intrebarea insa ramane, dincolo de faptul ca aceasta ne este datoria. Cum te simti atunci cand ajuti sa ramana liber un om care a batut batrani si i-a lasat sa zaca in balti de sange, un om care nu a ezitat sa taie cu cutitul o tanara de varsta ta doar pentru a-i fura cerceii sau telefonul mobil. Ar trebui sa te simti mai bine pentru ca ti-ai facut bine meseria sau ar trebui sa ai remuscari ca poate, si din cauza ta, vor fi si alti oameni taiai si batuti pentru a fi jefuiti.
Poate ca nu voi fi niciodata inteleasa de colegele mele, insa cred, mai presus de toate, ca fiecare are dreptul la aparare, ca fiecare merita a doua sansa. Nu as putea nicodata sa compar satisfactia pe care o am atunci cand castig un proces civil cu cea pe care o am cand am castigat o batalie penala. Poate nu voi reusi sa ii fac pe oameni sa fie mai buni sau sa se indrepte, dar imi voi practica mereu profesia cu pasinue. Pe langa satisfactia personala pe care o voi avea atunci cand cand voi obtine o achitare sau o pedeapsa mai mica, voi spera ca inculpatul va vedea in aceasta un vot de incredere pe care i-l da societatea, sau poate chiar viata pentru a deveni un om mai bun.
Flavia Cupsan-Morar
Pot spune ca, la fel ca orice tanar aflat la inceputul vietii, am avut multe vise. In liceu visam sa devin avocat. Stiam ca sunt suficient de ambitioasa ca sa imi implinesc visul. Si asa s-a si intamplat. Am absolvit cu brio facultatea si apoi sa ramas in orasul in care imi terminasem studiile.
Am intrat sa barou si... iata-ma avocat stagiar. Ca orice stagiar, a inceput sa mi se repartizeze cauze din oficiu.
Spre deosebire de alti colegi de-ai mei, stagiari si ei, mie aceste cauze chiar imi faceau placere. In ciuda faptului ca aveam de alergat pe la procurori sau judecatori pentru a vedea dosarele sau ca aveam de asteptat ore intregi in sala de judecata, chiar imi facea placere sa studiez, sa aprofundez domeniul dreptului penal. Inca din timpul facultatii descoperisem o anumita atractie fata de dreptul penal si procedura penala.
Descopeream, odata cu trecerea lunilor, ca imi face mai multa placere sa pledez in cauzele penale decat in cele civile.
Am ajuns, dupa aproape un an de stagiatura, sa am si propriile mele cauze penale angajate.
Eram fericita ca mi se implinea un nou vis, ca faceam ceea ce imi doream.
Cu toate acestea, colegele mele, ma intrebam cum ma simt atunci cand apar infractori. Daca nu am mustrari de constiinta, daca nu ma gandesc si la victime si la suferinta acestora. Le raspuneam mereu ca orice om are dreptul la avocat si sa i se asigure apararea. Si ca, la fel ca si ele, doar imi fac datoria.
Si chiar credeam in ceea ce faceam. Poate ca parea ciudat, insa eram cu atat mai satisfacuta cu cat infractiunea era mai grava si limitele de pedeapsa mai ridicate.
In cele din urma, dupa multe vatamari corporate si furturi, iata un caz mai serios pentru un avocat aflat la inceput de cariera: o talharie. Un tanar de numai 20 ani participase la mai multe talharii. De la oameni batuti pe strada pentru a le fura telefoanele sau banii, la patrunderi in casele batranilor pentru a le fura obiectele de valoare.
Vazusem fotografii ale victimelor, batute, taiate cu cutitul si lasate sa zaca in balti de sange. Pareau scene macabre pentru altii nu si pentru mine. Nu pot spune ca nu ma impresionasera, insa stiam ca datoria mea este sa lupt ca sa-i obtin o pedeapsa cat mai mica.
Cand i s-a luat declaratia de inculpat povestea totul foarte calm si detasat de ceea ce facuse. Nu parea sa aiba mustari de constinta.
Au urmat apoi victimele. Unele dintre ele mai purtau cicatricile taieturilor aplicate in timpul talhariilor. Declaratiile erau date printre lacrimi. Nu puteam sa nu simt compasiune fata de ele, insa eram perfect constienta ca datoria mea este sa il apar pe clientul meu.
M-am luptat pana in ultima clipa pentru a obtine o pedeapsa cat mai mica. Tinanad cont de numarul si de gravitatea faptelor, nu stiam daca instanta va mai tine cont de circumstantele atenuante. Ma asteptam de altfel la o pedeapsa destul de mare. Era deja arestat de mai multe luni si instanta refuaze toate cererile de punere in libertate.
Pronuntarea a fost intr-o zi de vineri. Fusesem nevoita sa plec din localitate, astfel incat nu am fost prezenta cand s-a dat sentinta. Sincer, chiar nu credeam ca va fi una mult prea favorabila - ma asteptam la ani multi de inchisoare si chiar incepusem sa ma gandesc daca nu era asa cel mai bine.
M-am intors in localitate dupa cateva zile. In ziua intoarcerii ma indreptam grabita catre Oficiul Registrului comertului si ma striga cineva pe strada"d-ra avocat!" ma intorc si constat, spre surprinderea mea ca este tocmai clientul meu. Era fericit si voia sa imi multumeasca pentru treaba buna pe care o facuse. Fusesem condamnat cu suspendare, imi zicea el, asa ca era din nou liber.
Nu pot spune ca nu m-am bucurat pentru ca, din punct de vedere profesional facusem o treaba cat se poate de "buna", insa ma gandeam "omul acesta chiar merita sa fie lasat liber? Dupa cate a facut, oare se va putea indrepta?"
Fusesem invatata in facultate ca pedeapsa are nu doar scopul de a sanctiona, ci si de a-l indrepta pe cel caruia i se aplica pentru ca pe viitor sa se indrepte. Speram ca primise o lectie si ca va tine cont de ea. In fond imi facusem datoria, o facusem bine si asta era tot ce conta.
Intrebarea insa ramane, dincolo de faptul ca aceasta ne este datoria. Cum te simti atunci cand ajuti sa ramana liber un om care a batut batrani si i-a lasat sa zaca in balti de sange, un om care nu a ezitat sa taie cu cutitul o tanara de varsta ta doar pentru a-i fura cerceii sau telefonul mobil. Ar trebui sa te simti mai bine pentru ca ti-ai facut bine meseria sau ar trebui sa ai remuscari ca poate, si din cauza ta, vor fi si alti oameni taiai si batuti pentru a fi jefuiti.
Poate ca nu voi fi niciodata inteleasa de colegele mele, insa cred, mai presus de toate, ca fiecare are dreptul la aparare, ca fiecare merita a doua sansa. Nu as putea nicodata sa compar satisfactia pe care o am atunci cand castig un proces civil cu cea pe care o am cand am castigat o batalie penala. Poate nu voi reusi sa ii fac pe oameni sa fie mai buni sau sa se indrepte, dar imi voi practica mereu profesia cu pasinue. Pe langa satisfactia personala pe care o voi avea atunci cand cand voi obtine o achitare sau o pedeapsa mai mica, voi spera ca inculpatul va vedea in aceasta un vot de incredere pe care i-l da societatea, sau poate chiar viata pentru a deveni un om mai bun.
