In cazul lovirii in forma continuata, prev. de art 180 c.p., termenul de 2 luni de depunere al plangerii curge de la ultimul act de lovire care epuizeaza fapta sau de la data cunoasterii faptuitorului (care evident coincide cu primul act de lovire)? Altfel spus se va aplica art. 284 alin. (2) C. proc. pen. sau art. 122 Cod penal, teza finala?

Art.122 C.pen. reglementează termenele de prescripţie, nu termenul de introducere a plângerii prealabile, iar normele penale sunt de strictă interpretare.

Se aplică art. 284 C.proc.pen., astfel încât făptuitorul va putea fi urmărit doar pentru acţiunile pentru care nu a intervenit cauza de împiedicare prevăzută de art.10 lit.f C.proc.pen.

E cu 2 taisuri. Daca pe parcursul lovirilor in forma continuata se afla sub imperiul unei temeri mari de natura sa il determine a nu formula plangere? Prescriptia nu curge impotriva celui aflat in imposibilitate de actiona. Apropos: e termen de prescriptie sau decadere? Am cam ramas in urma cu procedura penala.

Art.122 C.pen. se referă la prescripţia răspunderii penale, tu vorbeşti de prescrispţia dreptului la acţiune din civil.

Daca este sa ne luam strict dupa lege, termenul curge de la data cand a fost cunoscut faptuitorul.
Dar nu asta ar trebui sa fie interpretatrea, pentru ca se poate sa apara o situatie misto de tot: in baza aceleiasi rezolutii infractionale, faptuitorul aplica regulat cate o corectie victimei, ani de zile, iar victima sa nu fi facut plangerea prealabila in primele 2 luni.
In cazul asta se prezuma ca e masochist sau ce?

In cazul asta, in opinia Cristinei, raspunde numai pentru lovirile aplicate in ultimele 2 luni anterioare depunerii plangerii penale. Restul ca si cum nu ar fi existat.
Totusi, iar ma duce gandul la principiul ala cu contra valentem agere - bla bla - non currit praescriptio (am uitat formula in latina). In civil prescriptia pentru viciul de consimtamant al violentei incepe sa curga de la incetarea acesteia, dar nu mai tarziu de 1 an si 6 luni parca, tocmai pe motivul ala cu valentem agere bla bla.
In penal...??? Oare cum e? Sau nu ni se permite analogia cu civilul?

Daca ai spus ca este infractiune continuata, deci o unitate legala de infractiune, infractiunea trebuie privita ca un tot. Poti sa o desparti tu in mai multe? Vezi ca era si o decizie de indrumare, referitor la tulburarea de posesie, parca.
Si lasa analogiile cu viciile din civil.

Pai si atunci, daca nu se poate imparti intrucat formeaza un tot unitar, care ar fi solutia? Acest lucru ar putea constitui dupa caz, fie prime de incurajare pentru infractor de a continua activitatea infractionala si dupa 2 luni, ca doar poate invoca oricand tardivitatea intregului, fie dimpotriva, sa luam situatia inversa, ar urma sa raspunda si pentru fapte pe care le-a comins anterior celor 2 luni dinainte de depunerea plangerii, ceea ce incalca dispozitiile art. 284 c. proc. pen.
No cum e acum? Stiu ca a fost mai demult o speta la INM pe aceasta tema - era chiar tulburarea de posesie de care ai amintit, daca nu ma insel - si solutiile au fost contradictorii, chiar iremediabil divergente.

RIL, decizia nr.10/18 februarie 2008:

"Admite recursul in interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Dispozitiile art.284 din Codul de procedura penala se interpreteaza in sensul ca, termenul de 2 luni pentru introducerea plangerii prealabile, in cazul infractiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vatamata sau persoana indreptatita a reclama, a stiut cine este faptuitorul.
Oblgiatorie, potrivit art.4142, alin.3 din Codul de procedura penala.
Pronuntata in sedinta publica, azi 18 februarie 2008"

Dat fiind că este unitatea de infracţiune este una legală în cazul infracţiunii continuate, eu aş proceda la descompunerea ei.


Nu răspunde la întrebare, dar ca să-ţi faci o idee:

Nr.55/C/117/2007



C ă t r e


PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE


În temeiul art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală şi art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă sesizez cu



Recurs în INTERESUL LEGII




privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 284 din Codul de procedură penală cu privire la data de la care curge termenul de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor continuate sau continue.



Examenul jurisprudenţei actuale, în materie penală, evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :

1. Într-o primă orientare, majoritară, instanţele au stabilit că termenul curge din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, cu motivarea că art. 284 din Codul de procedură penală nu distinge între infracţiunea continuată, continuă sau simplă instantanee ( Anexele 1 – 61 ).

2. Unele instanţe au stabilit că acest termen curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracţiunii ( Anexele 62 – 64 ).

*

* *

Apreciez că soluţia legală este aceea a calculării termenului de 2 luni în raport de data cunoaşterii făptuitorului, conform art. 284 din Codul de procedură penală.
*

* *

Ca şi plângerea prealabilă pe care o condiţionează, termenul de 2 luni are o natură procedurală: circumscrie dreptul persoanei vătămate de a solicita tragerea la răspundere penală a făptuitorului într-un anumit interval de timp, corelativ cu dreptul făptuitorului de a nu fi tras la răspundere dincolo de acest interval.

Altfel spus, plângerea prealabilă şi termenul de 2 luni condiţionează exercitarea acţiunii penale configurând aşa - numitul sistem al acuzării mixte ( publice şi private).

Acest termen, în consecinţă, a fost stabilit, pe de o parte, în favoarea persoanei vătămate, iar pe de altă parte, în favoarea făptuitorului; în cazul în care persoana vătămată nu ar cunoaşte identitatea făptuitorului din chiar momentul săvârşirii faptei, pentru a nu se ajunge la decăderea acesteia din dreptul de a face plângere, legiuitorul a prevăzut un termen care curge din momentul unei asemenea cunoaşteri. În această perioadă de 2 luni, persoana vătămată, cunoscând că drepturile şi interesele sale au fost prejudiciate printr-o faptă penală al cărei autor îi este cunoscut, se află în posesia tuturor elementelor care îi pot permite să aprecieze asupra importanţei vătămării ce i-a fost adusă, putând decide asupra conduitei de urmat – sesizarea sau nu a organelor judiciare, având în vedere că ne aflăm în acele situaţii juridice guvernate de principiul disponibilităţii.

Pe de altă parte, termenul de 2 luni curge şi în favoarea făptuitorului faţă de care se poate cere tragerea la răspundere penală numai în acest interval.

O precizare care se impune o constituie faptul că acest termen de 2 luni trebuie să acopere cu necesitate momentul în care făptuitorul trebuie tras la răspundere penală.

Datorită acestor efecte este foarte importantă stabilirea momentului din care începe să curgă acest termen, astfel încât să asigure cu rigoare atât posibilitatea exercitării optime a dreptului persoanei vătămate, cât şi dreptul corelativ al făptuitorului.

Pentru acest motiv, orice interpretare care ar absolutiza poziţia oricăreia dintre părţi nu poate fi primită.

Această problemă se pune cu pregnanţă în ceea ce priveşte infracţiunile continue şi continuate, ca forme atipice ale infracţiunii.

Infracţiunea continuă se caracterizează prin prelungirea elementului material peste momentul consumării, până la alt moment, acela al epuizării ; infracţiunea continuată este caracterizată prin repetarea în baza aceleiaşi rezoluţii, la diferite intervale, a faptei, cu toate caracteristicile infracţiunii, cunoscând şi aceasta un moment al epuizării.

În această materie, prin decizia de îndrumare nr. 1/1987 al fostului Tribunal Suprem, s-a stabilit ca dată a săvârşirii infracţiunilor continue şi continuate, momentul epuizării activităţii infracţionale . Prin urmare, o parte a jurisprudenţei a identificat momentul de la care curge termenul de 2 luni ca fiind, pentru infracţiunile în discuţie, cel al epuizării.

Apreciem că această soluţie nu poate fi reţinută pentru considerentele ce urmează:

În primul rând, decizia menţionată nu dezbate problema curgerii termenului de introducere a plângerii prealabile.

De asemenea, dispoziţiile art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală nu operează cu niciun fel de distincţie între formele infracţiunii, ceea ce semnifică faptul că dispoziţia se aplică indiferent că este vorba de infracţiuni fapt consumat sau infracţiuni fapt epuizat, termenul curgând fără niciun fel de nuanţare dintr-un singur şi exclusiv moment - cel al cunoaşterii făptuitorului.

Decizia de îndrumare nr. 1/1987 prevede expres şi limitativ consecinţele juridice care se produc în funcţie de momentul epuizării, printre ele regăsindu-se şi momentul curgerii termenului de 2 luni.

Pe de altă parte, din interpretarea punctului 2 alineatul 3 al dispozitivului deciziei menţionate, rezultă concluzia că acele termene ( este adevărat, de drept substanţial) care curg în favoarea făptuitorului „ se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite, când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală”.

Folosind analogia şi ţinând seama că, dintr-o anumită perspectivă, aşa cum s-a menţionat anterior, acest termen curge şi în favoarea făptuitorului, concluzia este că termenul prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală curge de la data cunoaşterii făptuitorului care poate fi tras la răspundere penală.

Aceasta semnifică faptul că nu este necesară epuizarea infracţiunii, fiind suficient să se fi început comiterea acţiunii sau să fi debutat acţiunea ( în cazul infracţiunii continue) ori să se fi comis prima acţiune sau inacţiune ( în cazul infracţiunii continuate ), cu condiţia ca persoana vătămată să fi cunoscut autorul acestora pentru ca termenul prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală să înceapă să curgă.

Concluzia este că momentul epuizării nu este determinant, singurul având acest caracter fiind cel al cunoaşterii făptuitorului. Evident, există şi situaţii în care momentul epuizării poate deveni acela al începerii curgerii termenului de 2 luni, dar aceasta numai în situaţia particulară în care persoana vătămată n-a cunoscut decât în acel moment identitatea făptuitorului . Or, o situaţie particulară nu poate institui o regulă generală.

Nu se poate susţine că astfel de concluzie ar prejudicia persoana vătămată deoarece principiul disponibilităţii nu semnifică bunul plac al acesteia ( a nu introduce plângere prealabilă în două luni de la cunoaşterea făptuitorului, chiar dacă infracţiunea nu s-a epuizat, ci doar consumat echivalează cu o lipsă de interes a persoanei vătămate în a solicita intervenţia autorităţilor judiciare în restabilirea drepturilor sale).

A accepta ca persoana vătămată care cunoaşte identitatea făptuitorului să nu introducă plângere prealabilă în două luni din acest moment, ci să aibă la dispoziţie 2 luni din momentul epuizării infracţiunii este echivalent cu a modifica conţinutul dispoziţiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală, creând, pe cale judiciară, un alt termen, mai lung, decât cel prescris de legiuitor.

În concluzie, termenul prevăzut de art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală poate să curgă din :

1. momentul consumării infracţiunii, dacă acest moment este identic cu cel al cunoaşterii făptuitorului ;

2. din momentul cunoaşterii făptuitorului, moment care se poate situa după momentul consumării, până în cel al epuizării ;

3. din momentul epuizării sau ulterior acestuia, odată cu cunoaşterea făptuitorului.

În ultima ipoteză trebuie avută în vedere nedepăşirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.

*

* *

Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.





PROCUROR GENERAL,

Laura Codruţa Kővesi

http://www.mpublic.ro/recurs_penal_2007.htm

pct.35

Dacă nemernicul continuă să lovească, pv nu mai e protejată de legea penală?

Sincer nu stiam de acest recurs in interesul legii. Iar pentru Cristina:



Dar daca e nemernica? Mereu bagati barbatii la inaintare.

Achiesez la instanţele de la pct. 2, respectiv cele care au stabilit că acest termen curge de la momentul consumării sau, după caz, al epuizării infracţiunii.
Este şi logic, pentru că, dacă în şi după momentul depunerii plângerii prealabile, făptuitorul mai săvârşeşte acte materiale cu aceeaşi rezoluţie infracţională, dacă acest termen ar curge numai de la data cunoaşterii făptuitorului, ar însemna ca statul, deşi sesizat, să stea impasibil în faţa săvârşirii în continuare a infracţiunii, ceea ce ar fi în contradicţie cu principiul de la art. 1 C.proc.pen. şi, mai ales, cel de la art. 22 din Constituţie.

Ceea ce scrie în RIL ("A accepta ca persoana vătămată care cunoaşte identitatea făptuitorului să nu introducă plângere prealabilă în două luni din acest moment, ci să aibă la dispoziţie 2 luni din momentul epuizării infracţiunii este echivalent cu a modifica conţinutul dispoziţiilor art. 284 alin. 1 din Codul de procedură penală, creând, pe cale judiciară, un alt termen, mai lung, decât cel prescris de legiuitor"), contravine celor 2 principii din C.proc.pen. şi Constituţie.

Krisstina, nu sunt de acord cu descompunerea infracţiunii. Dacă unitatea este legală, descompunerea de către altcineva, în afară de legiuitor, nu poate fi decât nelegală.

Marius...
ICCJ a fost de alta parare....


Prin decizia nr. 10, admitandu-se recursul in interesul legii s-a stabilit:
Dispozitiile art. 284 din Codul de procedura penala se interpreteaza in sensul ca, termenul de 2 luni pentru introducerea plangerii prealabile, in cazul infractiunilor continue sau continuate, curge de la data la care persoana vatamata sau persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul.

Am văzut, Kinga. Dar să-i văd cum desfac ei infracţiunea continuată în mai multe continuate, dar mai mici.