| |
PENTRU AVOCATI:
construieste-ti afacerea
HOME
STIRI
ANALIZA INTERVIU SFATUL EXPERTULUI
LEGISLATIE
FORUM AVOCATI CONTACT
ACADEMICA Facultati de drept
Cariera
Burse Concursuri Lucrari Ora de practica Fun
istoria_statului_si_dreptului_roman.docx
151 descarcari
Referat - Istoria statului si dreptului roman
Stramosii nostri, geto-dacii, dupa cum afirma parintele istoriei, Herodot, apartineau etniei tracilor, iar tracii erau etnia cea mai numeroasa dupa cea indiana si daca nu s-ar fi lasat antrenati in lupte interne ar fi fost de neinfrant. Aria de extindere a acestei etnii ajungea, in nord, pana la mlastinile Pripetului (in Polonia de astazi), in sud, pana la Marea Egee, in vest, pana la Dunarea panonica (in Ungaria de astazi), iar in est pana la fluviul Bug.

Discutii similare pe forum

Chemarea in judecata a Statului Roman. Cine-l reprezinta? - scris de Mihai-HD - 3 raspunsuri
La multi ani. Daca chem in judecata Statul Roman printr-o cerere de chemare in judecata pt restituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor preluate abuziv si fara titlu in baza Reformei Agrare din 45 cum formulez concret actiunea in cererea catre Presedintele Tribunalului?: XY in calitate de reclamant chem in judecata pe: "Statul Roman reprezentat de Agentia Domeniilor Statului reprezentat de Directia pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (DADR) al judetului nin a carei raze ...
Executare silita a Statului Roman prin Ministerul Finantelor - scris de catalin2011 - 3 raspunsuri
Buna ziua ! Va rog suport juridic … In cadrul unei spete de executare silita a "Statului Roman prin Ministerul Finantelor prin DGFP Cta" (titlul executor a fost obtinut impotriva Statului Roman prin MFP prin DGFP Cta in urma unei erori judiciare - in conformitate cu preved. art. 506 CPP , al(2) - "Statul Roman care este citat prin MF" - reprezentarea în proces prin MF ffind data de lege si nefiind conditionata de îndeplinirea conditiilor impuse prin art. 504 si art. 506 alin...
Retrocedari fara titlul Statului - scris de lybra - 1 raspunsuri
Citat dintr/o publicatie ! ...In prezent, potrivit legislatiei care permite revendicarea suprafetelor in natura sau acordarea de despagubiri, cei in cauza nu pot obtine nimic, deoarece ei figureaza in acte ca nu le-a fost tulburata niciodata proprietatea.... Se refera la acei proprietari care au un titlu valabil ( intabulati in CF ) fara sa apara Statul ca proprietar in urma nationalizarii, totusi ei au fost deposedati la aceea vreme. Daca stie cineva sa-mi spuna ce act normativ prev...
Impozitul datorat statului pe teren! - scris de Meraru Sorin Mihai - 0 raspunsuri
Buna ziua, as avea si eu nevoie sa ma lamuriti cu o problema! Soacra mea a murit acum 3 ani, insa am constatat ca nu a platit impozitul datorat statului pe teren si pe casa de aproape 7 ani. Noi ca si mostenitori (urmeaza sa deschidem taxa de succesiune) suntem obligati sa achitam impozitul integral sau numai pe ultimii 5 ani? Va multumesc, si sper sa primes un raspuns de la dumneavoastra!
Comoara din gradina: proprietate privata sau a statului!?!?! - scris de sobi - 2 raspunsuri
Buna ziua Bunicul povestea mereu ca in curtea proprietate personal ,tatal lui,a ingropat un vas cu monede de aur,recent am aflat ca exista tehnologia necesara pentru gasirea acelui vas,doar ca e foarte costisitor si doream sa aflu daca as gasi acel vas cu monede de aur ce se va intampla cu el ?poate ramane in proprietatea familiei mele sau automat trece in proprietatea statului ca patrimoniu national.in legea 182/2000 se fac referiri doar la descoperiri intamplatoare pe domeniul public sau priva...

Capitolul I. Organizarea sociala a geto-dacilor in epoca prestatala (gentilica)

Din ramurile ce au apartinut acestei etnii, geto-dacii s-au remarcat prin importante realizari pe plan politic, economic, cultural. Prezenta constanta a geto-dacilor in spatiul carpato-danubiano-pontic este atestata inca din prima jumatate a mileniului I i. e. n. Autorii greci ii desemnau pe stramosii nostri prin termenul de geti, iar romanii le spuneau daci. Unii autori afirma ca dacii traiau in zona intracarpatica, iar getii in zona extracarpatica. Dar Strabo afirma ca getii si dacii vorbesc aceeasi limba si sunt acelasi popor. Acestea sunt ratiunile pentru care istoriografia moderna ii denumeste pe stramosii nostri geto-daci.

Izvoarele latine si grecesti ne-au transmis informatii pretioase privind modul de viata a geto-dacilor, cu privire la sistemul de conducere sociala, precum si cu privire la nivelul de dezvoltare economica atins. Spre exemplu, Herodot, in Istoriile sale ne descrie amanuntit expeditia intreprinsa de catre regele Darius I al persilor, in incercarea de a-i supune pe sciti. Armata persana inainta prin partea vestica a Pontului Euxin (Dobrogea de astazi) pentru a trece Dunarea. In calea lor toate triburile trace s-au supus, cu exceptia getilor, care, desi au opus o rezistenta indaratnica, fura supusi de indata, cu toate ca sunt cei mai viteji si drepti dintre traci.

Arrian si Strabo ne infatiseaza campania lui Alexandru cel Mare in nordul Dunarii din anul 335 i. e. n. Aceste relatari sunt demne de incredere, intrucat se intemeiaza pe insemnarile facute la fata locului de catre unul dintre generalii lui Alexandru, Ptolemeu al lui Lagos, care a fondat in Egipt dinastia Lagizilor. Din aceste insemnari rezulta ca falanga macedoneana a inaintat cu dificultate prin nesfarsite lanuri de grau, a avut de infruntat o armata – circa 4000 de calareti si 10000 de pedestrasi – , a ocupat un oras intarit in care se afla o populatie foarte numeroasa si in care au fost descoperite podoabe de mare pret, care au fost ulterior transportate in sudul Dunarii de doi generali ai lui Alexandru cel Mare.

Diodor din Sicilia, Pausanias si Polyainos ne prezinta conflictul dintre Lisimah si Dromihete, regele getilor. Din relatrari rezulta ca acest conflict s-a declansat in jurul anului 300 i. e. n. Acest conflict a durat pana in jurul anului 292 i. e. n. si s-a finalizat cu infrangerea macedonenilor, ocazie cu care Lisimah a fost luat prizonier. Atunci, ostenii lui Dromihete au cerut ca Lisimah sa fie ucis, intrucat, spuneau ei, ostenii care isi primejduiesc viata in lupta au dreptul sa decida in toate privintele. Dar Dromihete a avut un alt punct de vedere, sustinand ca este mai bine ca Lisimah sa fie eliberat, opinie ce a fost insusita de catre ostenii regelui Dromihete.

Mentionam si relatarile lui Justinus cu privire la conflictul dintre getii regelui Oroles si bastarni, care s-a derulat in secolul III i. e. n. Intr-o batalie, getii au fost invinsi de catre bastarni. Cu aceasta ocazie, Oroles i-a pedepsit pe ostenii sai obligandu-i sa fie servitorii femeilor lor pana cand i-au invins pe bastarni intr-o noua lupta. De asemenea, este mentionata si inscriptia de la Histria, care mentioneaza ca in secolul III i. e. n. regii geti Zalmodegikos si Rhemaxos exercitau  o autoritate de necontestat asupra cetatilor grecesti din Pont. In fine, Pompeius Trogus ne vorbeste despre incrementa dacorum per Rubobostem regem (intarirea puterii dacilor undeva in Transilvania sub puterea regelui Rubobostes). Aceste relatari ne fac sa constatam ca in epoca prestatala – inainte de secolul I i. e. n. – geto-dacii erau un popor statornic, care promova pe scara larga culturile agricole (ex – lanurile nesfarsite de grau), inaltau constructii civile si publice de mari proportii, dispuneau de armate puternice bine echipate; de asemenea, productia de marfuri si economia de schimb au cunoscut o dezvoltare nemaiintalnita la alte popoare trace de atunci. Conducerea politica era exercitata prin forme fara caracter statal, in sistemul democratiei militare, sistem caracterizat prin faptul ca toate hotararile cu privire la destinul comunitatii erau adoptate de poporul inarmat. Totusi, sunt unele indicii din care rezulta ca atunci, in special dupa secolul al IV-lea i. e. n., apar primii germeni ai organizarii statelor, caci se observa autoritatea pe care o exercitau regii geti asupra poporului, cum ar fi cazul lui Dromihete.

In aceasta perioada, viata sociala a fost reglementata prin norme fara caracter juridic (obiceiuri nejuridice), pentru ca aceste norme nu erau impuse printr-un aparat de constragere, ci erau respectate de buna-voie. Izvoarele istorice ne-au transmis informatii cu privire la obiceiurile practicate in viata de familie, stapanirea bunurilor, incheierea conventiilor, solutionarea litigiilor. Multe dintre aceste obiceiuri vor fi ulterior regasite intr-o noua forma in Evul Mediu romanesc, fenomen de natura a confirma continuitatea romanilor.

In virtutea acestor obiceiuri fara caracter juridic ale geto-dacilor, asa cum ne arata Herodot, la moartea sefului de familie fiii de familie aveau dreptul sa ceara iesirea din indiviziune. De aici rezulta ca in epoca prestatala aparuse stapanirea individuala asupra bunurilor, ca o prima etapa in procesul formarii proprietatii private.

Exista si informatii cu privire la faptul ca la geto-daci furtul era considerat infractiunea cea mai grava.

Alte izvoare vorbesc despre conventiile dintre parti, imbracate in forma juramintelor religioase. Herodot este cel care ne relateaza modul de incheiere a conventiilor, in virtutea unui ritual extrem de complicat. Astfel partile turnau vin intr-un vas de lut, se crestau cu un cutit si picurau din sangele lor in acel vin, muiau apoi armele lor in acel vin (o barda, o sulita, sagetile), rosteau juraminte religioase, dupa care beau vinul din vasul de lut.

 Sugestive sunt si informatiile primite tot de la Herodot, cu privire la obiceiul juramintelor pe vetrele regale (juramantul pe zeitatile palatului regal), ritual regasit in Evul Mediu cu functie procesuala de aceasta data. In ipoteza in care regele se imbolnavea, erau chemati trei ghicitori dintre cei mai de vaza. Ei hotarau cine a jurat stramb pe vetrele palatului regal, lucru care a condus la imbolnavirea regelui. Cel descoperit era adus in fata regelui. Daca recunostea fapta imputata, acesta era decapitat. Daca nu confirma acuzatiile, era adus un numar dublu de ghicitori. Daca acestia confirmau decizia primilor, vinovatul era decapitat, averea acestuia era confiscata si atribuita primilor trei ghicitori. Daca cei sase ghicitori infirmau parerea primilor trei, erau adusi doisprezece ghicitori. Daca doua randuri de ghicitori, consecutiv, confirmau nevinovatia "inculpatului”, primii trei ghicitori urmau a fi decapitati.

 Alte texte privesc relatiile din sanul familiei, autoritatea barbatului asupra femeii. Se afirma de catre unii autori, ce analizau o perioada mai veche, ca geto-dacii cunosteau poligamia. Alti autori, care se refereau la o perioada mai apropiata, afirmau ca geto-dacii cunosteau monogamia.

De asemenea, Aristotel spune ca la agatarsi (se pare ca acestia traiau in zona Muntilor Apuseni) obiceiurile care guvernau viata sociala erau invatate pe de rost si cantate, in semn de afectiune fata de ele.

Capitolul II. Statul si dreptul geto-dac

Sectiunea I. Statul geto-dac

Statulgeto-dac a fost fondat si s-a consolidat sub domnia lui Burebista (82-44 i. e. n.). Saltul calitativ de la societatea gentilica la cea politica a fost determinat de acumularile produse in plan economic si social.

Pe plan economic, in secolul I i. e. n., geto-dacii practicau pe scara larga prelucrarea metalelor fieroase, precum si alte mestesuguri. Pe acest fond de dezvoltare a productiei s-a dezvoltat comertul intern si extern, in special cu grecii si cu romanii, dovada numarul mare de monede romane si grecesti din acea perioada.

Odata cu dezvoltarea economiei de schimb s-a produs procesul de stratificare sociala, atestata de bogatul inventar al unor morminte, de numarul mare de tezaure, de constructiile civile de mari proportii. Stratificarea s-a realizat fie prin acapararea pamanturilor obstilor satesti de catre aristocratie, fie prin insusirea prazii de razboi sau prin extinderea domeniilor private.

Pe de alta parte, formarea statului a fost influentata si de conjunctura externa, avand in vedere ca dupa ce scitii, grecii si macedonenii au decazutin urma luptelor cu romanii, la sudul Dunarii se profila pericolul roman. Romanii au supus pe rand Grecia si Macedonia. Fata de iminenta acestui pericol, triburile geto-dace s-au unit. De altfel, Strabo afirma ca Burebista i-a adunat pe toti geto-dacii sub autoritatea sa, i-a disciplinat si i-a deprins cu ascultarea poruncilor intemeind o mare stapanire de care se temeau toti vecinii, inclusiv romanii, aflati in plina expansiune.

Tot asa, in textul inscriptiei de la Dyonisopolis (localitatea Balcic de astazi, aflata in Bulgaria), de la mormantul lui Acornion, ni se transmit informatii cu privire la statul condus de catre Burebista. Acornion a fost un magistrat din Dyonisopolis, trimis de catre concetatenii sai pe langa regele Burebista, pentru a proteja astfel interesele cetatii lor. Laudand faptele lui Acornion, textul mentioneaza ca Burebista a ajuns cel mai mare dintre regii traci, stapan al tuturor tinuturilor de dincolo si de dincoace de Dunare, caci statul lui Burebista era marginit la sud de Muntii Balcani, la nord de Carpatii Padurosi, la vest de Dunarea panonica, iar la est de zona cuprinsa intre Bug si Nistru.

Toate cetatile grecesti de la Olbia la Appolonia erau integrate in statul lui Burebista, inclusiv Dyonisopolis.

Esenta statului geto-dac decurgea din existenta proprietatii private si din exploatarea muncii sclavilor, desi la geto-daci sclavia nu a atins niciodata nivelul clasic, in sensul ca productia nu s-a intemeiat, in principal, pe munca robita, ci pe cea libera. Sclavia s-a practicat in special pe proprietatile private si in exploatarile miniere. In paralel, obstea sateasca integrata in statul geto-dac a supravietuit in lupta cu statul, si-a pastrat si cristalizat caracterele, pe care le-a pastrat vreme de milenii. In unele regiuni ale tarii (Vrancea) aceste caracteristici s-au observat pana la inceputul secolului XX.

In legatura cu stratificarea sociala, autori precum Dio Cassius, Dio Crisostomul si Iordanes ne arata ca in statul geto-dac exista o clasificare a persoanelor in oameni liberi si sclavi, iar oamenii liberi, la randul lor, se clasificau in tarabostes (pileati) - nobilii – si comati (capileati) – oamenii liberi, dar saraci. Tot acesti autori ne arata ca dregatorii erau promovati doar din randul tarabostilor, care exercitau in acelasi timp proprietatea privata asupra marilor domenii civile.

Cu privire la organizarea statului, la nivel central, puterea in stat era exercitata de catre rege, aflat in varful ierarhiei nobiliare. Regele exercita atributii legislative, administrative, militare si judecatoresti. Vechii autori ne arata ca la geto-daci aveau vocatie la succesiunea tronului fiii regelui, fratii regelui, marii preoti. Astfel, Burebista si Decebal au fost fii de regi, Diurpaneus a venit la succesiunea lui Scorrilo in calitate de frate al regelui, Decebal, fiul lui Scorrilo, l-a mostenit pe unchiul sau, Diurpaneus, iar Deceneu a venit la succesiunea lui Burebista in calitate de mare preot. Retinem ca la geto-daci atributiile laice si religioase, la nivel central, erau exercitate fie de aceeasi persoana fie de catre persoane diferite. Astfel, Deceneu si Comosicus, erau in acelasi timp si regi si mari preoti, pe cand in timpul lui Burebista mare preot era Deceneu, iar in vremea lui Decebal mare preot era Vesinas.

Monarhia geto-daca se mai caracterizeaza si prin caracterul ei pronuntat militar, fata de faptul ca functia de aparare a statului devenise preponderenta in conditiile expansiunii romane. Conform relatarilor lui Strabo, dacii aveau o armata de peste 200000 de luptatori, care a impresionat pe toti contemporanii, caci vreme de doua secole nu a putut fi infranta.

Regele geto-dac era si proprietarul minelor de aur.

Tot la nivel central isi desfasura activitatea si un aparat de dregatori, proveniti din randul aristocratiei, aparat ierarhizat, ce desfasura o activitate continua. In acest sens, mentionam ca in inscriptia de la Dyonisopolis se spune despre Acornion ca era cel dintai si in cea mai mare cinste in aristocratia geto-daca. Pe de alta parte, Iordanes si Dio Cassius arata ca la geto-daci marele preot exercita atributii foarte importante.

Marele preot era un adevarat vicerege, pentru ca la geto-daci s-a acreditat ideea ca dreptul este de origine divina, iar interpretul vointei divine este marele preot, care recurgea chiar si la magie pentru a-i determina pe supusi sa respecte dispozitiile normelor de drept.

Alti autori, spre exemplu Suidas si Kriton, ne vorbesc despre organizarea locala in statul geto-dac. Conform acestor autori, unii dintre nobili erau pusi mai mari peste treburile agricole, iar altii, din jurul regelui, erau impartiti la paza cetatilor. De aici rezulta ca exista un aparat administrativ, la nivel local, ce coordona activitatea economica, in special cea agricola, si un aparat administrativ, tot la nivel local, cu atributiuni militare. De aici rezulta, pe de o parte, importanta acordata agriculturii de catre statul geto-dac, iar, pe de alta parte, ca geto-dacii aveau un vast sistem de aparare in centrul caruia se aflau cetatile.

Din datele istorice rezulta ca societatea geto-daca a fost organizata in epoca istorica situata intre domnia lui Burebista si cea a lui Decebal intr-un sistem de sine statator, avand la baza criteriul stratificarii sociale si cel al teritorialitatii. Procesul de consolidare a statului geto-dac a fost intrerupt de ocupatia romana, dar existenta sa a avut puternice ecouri in istoriografia epocii.

Sectiunea a II-a. Dreptul geto-dac

In ceea ce priveste dreptul geto-dac, acesta a fost exprimat fie in forma nescrisa a obiceiului juridic, fie in forma scrisa, intrucat o serie de obiceiuri (acelea care erau convenabile clasei dominante) au fost preluate si sanctionate de catre statul geto-dac, devenind norme de drept. In paralel, in procesul diversificarii si consolidarii sistemului sclavagist, s-au format noi obiceiuri, care au fost sanctionate de catre stat si au dobandit pe aceasta cale valoare juridica. De asemenea, asa cum spune Iordanes, geto-dacii au cunoscut si dreptul scris. Aceasta idee se bazeaza pe relatarile lui Iordanes, conform carora regele Burebista a dat poporului sau legi scrise, care nu erau codificari ale obiceiurilor juridice, ci erau porunci ale regelui. Iordanes, care a trait in secolul VI e. n., marturiseste ca a citit acele legi, ce fusesera transmise din generatie in generatie. Dar, din nefericire, ele s-au pierdut, astfel incat reconstituim fizionomia institutiilor juridice geto-dace fie pe baza unor izvoare indirecte, fie pe baza urmelor lasate de catre aceste institutii asupra dreptului nostru de mai tarziu.

Cert este ca in materia bunurilor, geto-dacii au cunoscut proprietatea privata, ce se exercita asupra unor exploatari miniere, vite, sclavi, unele domenii civile si private. Totodata, ei au cunoscut si proprietatea obstei teritoriale, obste care exercita o proprietate colectiva asupra pamantului impletita cu folosinta individuala, asa cum rezulta din a III - a oda a lui Horatiu – "Bine-i scitilor cei din camp/ Care au din stramosi carele drept salas;/ Getii aspri au traiul bun:/ Roata dand belsug glia cea far’ de hat/ Strang recolte obstesti cu sarg,/ Iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cum s-a dus./ Sortu-i face egali in drept:/ Treaba ti-ai ispravit? Altul sa vina-n loc”.

De aici putem trage unele concluzii:

- Horatiu ii confunda pe geti cu scitii, ceea ce nu trebuie sa ne surprinda, deoarece Tucidide afirma ca getii si scitii au aceleasi obiceiuri;

- in obstea sateasca se exercita proprietatea colectiva, deoarece getii "strang recolte obstesti cu sarg”;

- folosinta are caracter individual, caci terenul obstei satesti era impartit in loturi individuale, atribuite anual fiecarei familii, prin sistemul sortiului – "iar pe ogor nu-i mai prinzi anul de cums-a dus”.

Tot Horatiu ne transmite informatii cu privire la viata de familie: "Blanda-i soata cea de a do’ avand /Grija pruncilor mici fara de mam’ ajunsi./ Zestrea-i nu-l face rob pe sot/ Traiu’n dar nu si-l da tanarului cel stricat./ Caci virtutea e zestrea ei:/ Iubitoare-i de sot, poftele infranand./ Crima-i patul cel pangarit,/ Fapta are ca pedeapsa moartea, din mosi-stramosi”.

De aici rezulta ca:

- geto-dacii cunosteau familia monogama;

- monogamia era pazita strasnic, de vreme ce adulterul era pedepsit cu moartea;

- geto-dacii cunosteau institutia dotei (zestrei), desi nu bunurile erau principala zestre, ci tinuta ei morala – "zestrea-i nu-l face rob pe sot (…) caci virtutea e zestrea ei”.

Alte dispozitii privesc materia obligatiilor. Din sursele indirecte rezulta ca obligatiile izvorau fie din contracte, fie din delicte.

Contractele aveau caracter solemn si erau de doua feluri:

- contracte solemne in forma religioasa;

- contracte solemne in forma scrisa.

In domeniul dreptului penal, cele mai importante dispozitii incriminau infractiunile contra statului, proprietatii private si persoanei

Cu privire la sistemul judiciar (procesual), atributiunile privind solutionarea litigiilor au fost preluate de organele specializate ale statului. In fruntea acestui aparat se afla fie regele, fie marele preot. Nu stim cu exactitate daca in varful ierarhiei judiciare se afla regele sau marele preot, pentru ca in unele izvoare ale vremii se mentioneaza ca la geto-daci Comosicus a fost judecator suprem, dar nu se precizeaza daca in calitate de rege sau in calitate de mare preot. Izvoarele istorice ne mai releva ca s-au pastrat urme ale razbunarii private in forma legii talionului si sistemul duelului judiciar.

Geto-dacii au cunoscut si norme de drept international public, pe care le aplicau in relatiile cu alte popoare, in special cu ocazia incheierii conventiilor cu alte state.

Capitolul III. Statul si dreptul in Dacia provincie romana

Sectiunea I. Evolutia conflictelor dintre daci si romani

Conflictul dintre daci si romani s-a declansat inca de la inceputul secolului I e. n. si a ajuns la apogeu in perioada cuprinsa intre anii 85 si 106 e. n.

Perioada de apogeu cunoaste doua perioade:

- 85-89 e. n.;

- 101-106 e. n.

Dupa razboaiele incepute in anul 85 e. n., s-a incheiat un tratat de pace in anul 89 e. n. intre romani, reprezentati de imparatul Domitian, si geto-daci, reprezentati de Diegis, fratele lui Decebal. Conform dispozitiilor acestui tratat, Dacia a devenit un stat clientelar, deoarece prin clauzele tratatului dacii le permiteau romanilor sa construiasca fortificatii in nordul Dunarii si sa traverseze teritoriul statului geto-dac spre nord-vest, in vederea luptelor cu quazii si marcomanii. In schimb, romanii se obligau a plati dacilor subsidii anuale, sa le dea ajutoare in mesteri constructori si tehnica de constructie.

Traian a considerat acest tratat ca fiind umilitor perntru Roma, incat a declansat cele doua razboaie, la finele carora, prin victoria romana, s-a format provincia Dacia Felix.

Sectiunea a II-a. Constituirea si structura provinciei Dacia

In urma cuceririi Daciei de catre romani, nu toate teritoriile locuite de catre daci au fost incluse in provincia romana Dacia, ci doar o parte dintre acestea. Astfel, zona transilvana dintre Olt si Carpati, Muntenia de astazi, sudul Modovei erau si ele teritorii supuse romanilor, dar nu fusesera incluse in Dacia Traiana, ci in provincia Moesia Inferior. De aceea, nu trebuie sa ne surprinda faptul ca au fost romanizati si geto-dacii ce nu se aflau in provincia Dacia, pentru ca si ei se aflau sub stapanire romana. Hotarele provinciei Dacia incep, la vest, de la confluenta Dunarii cu Tisa (in Banatul sarbesc de astazi), apoi urcam pe Valea Tisei pana la confluenta Muresului cu Tisa, apoi la nord urmam linia Muresului in amonte pana la Deva, de unde urca prin Muntii Apuseni pana langa Zalau, dupa care urmam o linie paralela cu Valea Somesului pana la pasul Oituz. La est avem versantul transilvan al Carpatilor Orientali. Apoi, coboram spre sud pana la izvoarele Oltului, urmam Valea Oltului pana la confluenta Oltului cu Dunarea. La sud urcam pe Valea Dunarii pana la punctul de plecare.

Cata vreme a trait imparatul Traian, provincia a avut o conducere si o organizare unitara. Dupa moartea lui Traian (117 e. n.), imparatul Hadrian a reorganizat provincia. Astfel, pe la 118 e. n., Hadrian a desprins zona transilvana dintre Olt si Carpati din Moesia Inferior, a unit-o cu Oltenia de astazi si a format provincia Dacia Inferioara. Celelalte teritorii ale fostei provincii au format Dacia Superioara. In anul 124 e. n., Hadrian a desprins din Dacia Superioara partea aflata la nord de Muresul superior si de Aries, formand Dacia Porolissensis. Urmatoarea reforma a fost infaptuita de catre Marc Aureliu, care, in anul 168 e. n., a unit Dacia Inferioara cu Dacia Superioara, formand Dacia Appulensis. In anul 169 e. n., Marc Aureliu a desprins din Dacia Appulensis partea din vestul Banatului, formand Dacia Malvensis. Dacia Porolissensis a ramas in aceleasi granite.

Sectiunea a III-a. Organele centrale ale provinciei

Conducerea provinciei si apoi, a provinciilor, a evoluat in functie de organizarea teritoriala. Astfel, cata vreme Dacia a fost o provincie unitara, ea era condusa de un guvernator numit legatus augusti pro consule (legat imperial de ordin senatorial si de grad consular). Acest guvernator exercita depline puteri pe plan administrativ, judiciar si militar. Avea in subordine mai multe legiuni (I Adiutix, IV Flavia Felix si XIII Gemina), intrucat la romani guvernatorii de rang consular aveau dreptul de a conduce mai multe legiuni.

Dupa reformele lui Hadrian, Dacia Superior era condusa de catre un legatus augusti pro praetore, dar de data aceasta, de rang pretorian, adica un fost pretor la Roma. Acest guvernator exercita si el in Dacia Superior atributii adminstrative, judiciare si militare, dar el avea dreptul de a conduce o singura legiune (XIII Gemina). Dacia Inferior si Dacia Porolissensis erau conduse de guvernatori de rang inferiori – procuratori prezidiali. Ei proveneau din randurile cavalerilor (ordinul ecvestru) si exercitau in provinciile conduse atributii administrative, militare si judiciare.

Dupa reformele lui Marc Aureliuguvernatorul Daciei Appulensis dobandeste atributii de coordonare, fiind denumit legatus augusti pro consule daciarum trium (legatul imperial al celor trei Dacii). El redobandeste rangul consular. Are in subordine doua legiuni (V Macedonica si XIII Gemina) si supravegheaza activitatea guvernatorilor din Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis, deoarece Dacia Malvensis era condusa tot de catre un procurator prezidial, pe cand Dacia Porolissensis era condusa, incepand din anul 168 e. n., de comandantul Legiunii a V-a Macedonica.

Tot la nivel central se intrunea Consiliul celor trei Dacii (Concilium provinciae sau Concilium Daciarum trium), format din reprezentantii municipiilor si coloniilor. Acest consiliu se intrunea o data pe an si avea rolul de a promova interesele comunitatilor locale pe langa guvernator. Avea inclusiv dreptul de a se plange imparatului pentru eventualele abuzuri ale guvernatorului, desi, in realitate, acest consiliu indeplinea rolul de a promova cultul imperial, persoana imparatului simbolizand unitatea imperiului, dovada ca acest consiliu era condus de un sacerdos arae augusti (preot al cultului imperial).

Sectiunea a IV-a. Sistemul financiar

Cat Dacia a fost provincie unitara, atributiile financiare erau exercitate la nivel central de catre un procurator financiar, subordonat nemijlocit guvernatorului. Dupa reformele lui Hadrian, in Dacia Superior a continuat sa existe un procurator financiar, iar in Dacia Inferior si in Dacia Porolissensis atributiile fiscale erau exercitate de guvernatori (procuratorii prezidiali). Dupa reformele lui Marc Aureliu, in Dacia Appulensis exista un procurator financiar subordonat guvernatorului, in Dacia Malvensis atributiile financiare reveneau guvernatorului, iar in Dacia Porolissensis exista un procurator financiar de sine statator, intrucat la romani comandantii legiunilor nu aveau dreptul sa exercite atributiuni fiscale.

In Dacia Traiana existau trei tipuri de impozite:

- impozitul direct (tributa) – se platea pe proprietatile funciare si pe cladiri;

- impozitul pe persoana (tributum capitis);

- impozitele indirecte (vectigalia) – se plateau pe dezrobirile de sclavi, pe succesiuni, pe vanzarea de bunuri mobile (sclavi) si imobile.

Sectiunea a V-a. Organizarea locala a provinciei

Aceasta a cunoscut o anumita evolutie, astfel incat, dupa moartea lui Traian, constatam ca exista localitati urbane si localitati rurale cu regimuri juridice diferite.

Localitatile urbane erau coloniile si municipiile.

In epoca Republicii romane, distinctia dintre municipii si colonii era clara, in sensul ca toate coloniile erau fondate de cetateni romani, care se bucurau de plenitudinea drepturilor. Unele dintre acestea se bucurau de fictiunea lui ius italicum, conform careia teritoriul coloniilor era considerat ca facand parte din teritoriul Italiei. Pe aceasta cale, terenul acestor colonii nu era supus impozitelor.

Municipiile erau fondate de latini, aveau statut juridic inferior, dar, cu timpul, aceasta distinctie s-a estompat, dovada ca in vremea Daciei Traiane distinctia dintre municipii si colonii se facea mai degraba pe criteriul dezvoltarii economice si culturale.

Localitatile urbane din Dacia Traiana au fost vechi asezari ale autohtonilor ridicate prin hotarari ale imparatului la rangul de municipii si mai tarziu colonii, cu exceptia capitalei, deoarece Traian a distrus vechea capitala a Daciei, construind o noua capitala in apropierea celei vechi – Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, la care imparatul Hadrian a adaugat si vechea denumire –  Sarmizegetusa. Acest oras a fost fondat prin colonizarea cetatenilor romani (cca 20000 de locuitori) si avea o suprafata de circa 32 ha. In aceasta colonie se afla administratia centrala, precum si cele mai importante institutii financiare si judiciare.

De asemenea, cu doua exceptii, avem in vedere capitala si Romula, municipiile si coloniile din Dacia Traiana au purtat denumirile traditionale geto-dace: Drobeta, Appulum, Napoca, Potaissa, au ajuns la rangul de colonii, alaturi de Romula si Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Alte orase au ramas la nivelul de municipii: Porolissum, Dierna, Ampelum, Tibiscum.

Coloniile si municipiile din Dacia Traiana aveau o conducere aproape identica. Fapt e ca in centrul sistemului de conducere locala se aflau asa-zisele senate municipale – ordo decurionum – , organizate dupa model roman, intrucat, asa cum spunea Aullu Geliu, toate coloniile si municipiile din provincii erau organizate dupa modelul Romei, fiind considerate mici efigii ale Romei. Numarul membrilor acestora (decurionii) era fixat prin hotararea prin care imparatul infiinta orasul respectiv si oscila intre 30 si 50.

Membrii senatelor locale, asa-zisele municipale, erau desemnati dintre cetatenii romani ingenui ce aveau cel putin 25 de ani si o avere de minimum 100000 de sesterti. Din senatele municipale faceau parte de drept toti fostii magistrati locali.

Acest senat:

- conducea intreaga activitate administrativa si financiara din oras;

- rezolva problemele edilitare cu privire la constructii;

  • hotara cu privire la atribuirea de terenuri;
  • organiza jocurile publice;
  •  intretinea cultul imperial in cadrul orasului;
  •  ii alegea pe toti magistratii laici si sacerdotali.

Dintre magistratii laici amintim pe cei care exercitau atributii judiciare si care, pe aceasta cale, organizau judecarea proceselor, si anume faza in iure. In cadrul coloniilor, acesti magistrati erau duumviri iure dicundo (cei doi barbati care sa spuna dreptul), iar in municipii aceste atributii erau exercitate de quatorviri iure dicundo (cei patru barbati care sa spuna dreptul).

Tot din categoria magistratilor laici faceau parte si edilii, care:

- asigurau ordinea publica si aprovizionarea oraselor;

- se ocupau de administrarea targurilor si pietelor;

Questorii erau acei magistrati care coordonau activitatea fiscala.

In subordinea acestor magistrati se afla un aparat de functionari inferiori – apparitores.

Magistratii sacerdotali erau de trei feluri:

- pontifii;

- flaminii;

- augurii.

Totodata, in fiecare oras se alegea un ordin al augustalilor (al venerabililor) dintre persoanele care nu aveau acces la ordo decurionum. Acest organism colectiv asigura si el promovarea cultului imperial.

In toate coloniile si municipiile se organizau asociatii – colegia – pe criterii profesionale, etnice sau religioase. Conducatorii lor erau denumitiprefectisau magistri.

Localitatile rurale erau de doua feluri. Unele erau organizate dupa model roman, iar altele erau organizate dupa modelul geto-dac. Cele organizate dupa nivel roman erau, la randul lor, de doua feluri: pagus si vicus.

Se numeau pagi localitatile rurale fondate pe teritoriile dependente de orase. Erau conduse de prefecti, care erau in acelasi timp si membri ai senatelor municipale (decurioni).

Se numeau vici localitatile rurale fondate pe teritorii ce nu depindeau de orase sau care se aflau in zone unde nu existau orase. Acestea aveau conducere proprie.

Localitatile rurale organizate dupa modelul geto-dac se numeau obsti satesti(teritoriale). Desi ele erau integrate in provincie, aveau dreptul de a se autoconduce in sistemul democratiei obstesti.

Mai existau si alte localitati cu regim juridic diferit – canabae. Ele erau locuite de veterani, membrii familiilor militarilor, negustori, etc. Unele dintre ele s-au dezvoltat, cum ar fi cea aflata langa Ampulum, care a devenit oras.

Un regim juridic diferit aveau si localitatile balneare, dintre care o amintim pe cea de la Aquae.

Sectiunea a VI-a. Dreptul in Dacia provincie romana

Evolutia dreptului ne atesta faptul ca si pe plan juridic, in Dacia Traiana, a avut loc un proces de sinteza, in cadrul sintezei produsa pe plan etnic si institutional. In cadrul acestui proces evolutiv, initial, in Dacia Traiana se aplicau randuieli juridice paralele – dreptul geto-dac, pe de o parte, si dreptul civil roman si dreptul gintilor (ius gentium), pe de alta parte.

Normele de drept civil se aplicau, in principiu, numai cetatenilor romani aflati in provincie, care se bucurau, ca orice cetatean roman, de toate drepturile civile si politice – ius commercii, ius conubii, ius sufragii, ius militiae, ius honorum.

Dreptul gintilor se aplica in relatiile cetateni-latini-peregrini sau in relatiile dintre peregrini.

In relatiile dintre daci se aplica cutuma geto-daca.

Cu timpul insa, in urma dezvoltarii economice si culturale, in urma sintezei in planul organizarii administrative si sub presiunea cerintelor economiei de schimb asistam la un proces de impletire a celor trei randuieli juridice. Pe aceasta cale iau nastere noi institutii juridice, care nu corespund nici cerintelor dreptului roman, nici celor ale dreptului local, ci au o fizionomie originala, caci in procesul impletirii institutiilor romane cu cele locale iau nastere noi institutii juridice, in cadrul carora dispozitiile de drept roman au dobandit functii si finalitati noi. Noul sistem juridic astfel rezultat este denumit dreptul daco-roman. El cuprinde dispozitii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni si, mai ales, cu privire la obligatii.

In materia bunurilor constatam ca dreptul daco-roman consacra trei forme distincte de proprietate: proprietatea quiritara, proprietatea provinciala si proprietatea peregrina.

Proprietatea provinciala a luat nastere in legatura cu regimul juridic pe care il aveau teritoriile cucerite de romani. Acele teritorii treceau in ager publicus. Statul atribuia apoi acele terenuri spre folosinta provincialilor. Aceasta folosinta era desemnata de romani prin sintagma "possessio vel usufructus”(uzufruct sau posesiune), pe cand modernii desemnau aceasta folosinta prin sintagma "proprietate provinciala”, intrucat acea folosinta prezenta trasaturile unui drept real, era un veritabil drept real, deoarece provincialii puteau dispune de acele terenuri prin acte inter vivos (intre vii)si mortis causa (pentru cauza de moarte), le puteau greva cu sarcini, le puteau urmari in justitie printr-o actiune in rem (reala) creata dupa modelul actiunii in revendicare (rei vindicatio), intrucat in formula aceastei actiuni se introducea fictiunea ca provincialul este cetatean roman, astfel incat si peregrinul putea intenta actiunea in revendicare. Totodata, proprietatea provinciala putea fi dobandita si printr-o varianta a uzucapiunii romane, cunoscuta in Dacia Traiana sub denumirea de prescriptio longi temporis. Provincialul recunostea proprietatea suprema a statului roman asupra acelui pamant prin plata anuala a unei sume de bani numita tributum (stipendium).

Totodata in provincia Dacia s-a putut exercita si proprietatea quiritara, pe baza fictiunii lui ius italicum, intrucat proprietatea quiritara putea fi exercitata doar de catre cetatenii romani si purta asupra lucrurilor romane (res romana), or terenurile din provincii nu se bucurau de regimul juridic al res romana, ci doar cele din Italia. De aceea, pe baza lui ius italicum, se considera ca teritoriile dependente de anumite colonii se afla in Italia. Pe aceasta cale acele terenuri deveneau lucruri romane, susceptibile de apropriere sub forma proprietatii quiritare. Aceasta proprietate era exercitata doar de catre cetatenii romani aflati in Dacia.

De asemenea, a fost cunoscuta si proprietatea peregrina, distincta de cea provinciala, intrucat ea purta doar asupra constructiilor si a bunurilor mobile. Era sanctionata printr-o actiune in rem speciala.

In materia persoanelor se aplicau dispozitiile dreptului roman, dar numai in primele decenii de la fondarea provinciei. In primele decenii, cam pana in vremea domniei lui Antonin Piul (138-162 e. n.), persoanele aveau un regim juridic statutar, fiind considerate categorii sociale inchise si ereditare.

Cetatenii romani se bucurau de plenitudinea drepturilor civile si politice.

Latinii din Dacia se bucurau doar de ius commercii. Faceau parte din categoria latinilor fictivi, intrucat se bucurau de latinitate doar din punct de vedere juridic, nu si din punct de vedere etnic, deoarece nu erau rude de sange cu romanii.

Peregrinii se imparteau in doua categorii: obisnuitisi dediticii.

Peregrinii obisnuiti aveau acces la ius gentium si la cutuma locala.

Peregrinii dediticii aveau o conditie juridica inferioara, pentru ca s-au opus cu arma expansiunii romane, iar romanii le-au distrus cetatile. Acesti peregrini nu puteau dobandi cetatenia romana, fiind exceptati de constitutiunea lui Caracalla. Acestia nu puteau veni la Roma fara a nu cadea in sclavie.

Cu timpul, pe fondul unificarii institutiilor juridice, asistam la un proces de unificare a conditiei juridice a persoanelor, in intelesul ca asistam la o tendinta conform careia toti oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc aceeasi conditie juridica. Acest proces s-a desavarsit in anul 212 e. n. cand, prin edictul lui Caracalla, toti locuitorii liberi din Dacia Traiana au devenit cetateni romani, dobandind astfel acces la dreptul civil roman, cu exceptia peregrinilor si a latinilor iuniani.

In materie succesorala, pana in vremea domniei lui Antonin Piul, au fost aplicate randuieli paralele, insa, incepand din vremea domniei lui Marc Aureliu (162-183 e. n.) constatam ca si dispozitiile dreptului succesoral cunosc un proces de unificare, intrucat oamenii liberi din Dacia Traiana dobandesc testamenti factio (capacitate testamentara).

Dar cele mai importante dispozitii ale dreptului daco-roman sunt in domeniul obligatiilor, avand in vedere faptul ca in Dacia Traiana productia si economia de schimb au cunoscut o dezvoltare fara precedent, or institutiile din domeniul obligatiilor trebuie sa reglementeze aceasta categorie de relatii. Aceste institutii juridice ne sunt cunoscute amanuntit, caci fizionomia lor juridica ne-a fost transmisa pe cale directa, prin intermediul tripticelor din Tansilvania.

Sectiunea a VII-a. Tripticele din Transilvania

Sunt documente epigrafice de o valoare inestimabila, deoarece ele sunt cercetate de catre filologii, istoricii si juristii din intreaga lume. Filologii cerceteaza tablitele cerate pentru a reconstitui latina vulgara (latina vorbita in provincii). Istoricii le cerceteaza pentru a reconstitui modul de viata al daco-romanilor in comparatie cu locuitorii din alte provincii. Juristii le cerceteaza in vederea reconstituirii institutiilor juridice daco-romane din domeniul obligatiilor.

Aceste documente au fost confectionate din scanduri de brad de dimensiunea unei palme (25x8 cm), scobite usor in interior, apoi se aplica un strat de ceara, pe care se aplica o scriere cursiva cu ajutorul unui obiect ascutit (stilet). Aceste tablite cerate au fost utilizate pe intreg teritoriul Imperiului Roman. Unele tablite erau suprapuse, legate cu un snur de matase pe care se aplicau sigiliile martorilor. Fiind suprapuse doua cate doua, ele se numeau duplice (spre exemplu, duplicele Kaimer si Albertini, botezate dupa numele celor ce le-au descoperit in Africa). Spre deosebire de duplice, tripticele sunt suprapuse trei cate trei, legate cu un snur de matase, pe care erau aplicate sapte sigilii din ceara. Duplicele sunt scrise pe doua fete (fetele interioare). Tripticele sunt scrise pe patru fete (tablita din interior era scrisa pe ambele fete, pe cand celelalte doua tablite laterale erau scrise pe fetele interioare). Tablitele descoperite in Transilvania faceau parte din categoria tripticelor.

Tripticele din Transilvania au fost descoperite la Alburnus Maior (Rosia Montana), intr-o mina parasita. Ele au fost descoperite pe rand, fiind ascunse in locuri diferite, intre anii 1786 si 1855. In total erau 25 de tablite, dintre care 14 erau lizibile, iar 11 nu.

Istoricul tablitelor a fost facut de mai multi autori. Primul roman care le-a studiat si comentat a fost Timotei Cipariu, care a donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj. Theodor Mommsen afirma ca tablitele cerate s-au aflat in pastrarea notarului din Alburnus Maior si ca in anul 167 e. n. a avut loc o invazie a marcomanilor in zona Muntilor Apuseni, de teama carora locuitorii s-au deplasat in alte regiuni, ascunzand documentele in mina de aur. Cel mai recent act este datat 29 mai 167 e. n., cand marcomanii au atacat zona Muntilor Apuseni, dupa care mina de aur a fost parasita. Mai plauzibila este insa teoria conform careia acele documente au fost ascunse de una sau mai multe persoane care au plecat si nu s-au mai intors, fiind greu de crezut ca exploatarea minei de aur ar fi fost abandonata.

Tripticele din Transilvania cuprind patru contracte de vanzare, trei contracte de locatiune, doua contracte de imprumut, un contract de depozit, un contract de societate, un proces-verbal prin care se constata desfiintarea unui colegiu funerar, lista cheltuielilor necesare pentru organizarea unui banchet si o declaratie de garantie.

Cercetand fizionomia acestor acte juridice, juristii au constatat ca ele nu corespund pe de-a intregul nici cerintelor dreptului civil roman, nici cerintelor dreptului gintilor, nici cerintelor dreptului local. Ele sunt elaborate prin preluarea si impletirea unor elemente extrase din toate cele trei randuieli juridice. Spre exemplu, intr-unul din contractele de imprumut calitatea de creditor o are o femeie peregrina (Anduena lui Bato), or acel contract de imprumut nu putea fi incheiat conform dispozitiilor dreptului roman, intrucat, datorita dispozitiilor dreptului civil si celor ale dreptului gintilor, femeia nu avea capacitate juridica si nu putea incheia contracte in nume propriu. De aceea, e cert ca respectivul contract a fost incheiat in conformitate cu cerintele dreptului local, deoarece, conform dispozitiilor dreptului geto-dac, femeia putea incheia acte juridice in nume propriu.

Apoi, in cazul unui alt contract de imprumut, se alatura o simpla conventie de buna-credinta prin care debitorul isi asuma obligatia de a plati dobanzi. Aceasta conventie nu respecta cerintele dreptului civil roman, intrucat, in dreptul clasic roman, obligatia de a plati dobanzi nu putea fi asumata printr-o simpla conventie de buna-credinta, ci doar printr-o stipulatiune speciala, care era un act solemn - stipulatio usurarum (stipulatiunea unei dobanzi). In legatura cu aceasta conventie, ea pare a fi incheiata in conformitate fie cu dreptul local, fie cu dreptul grec.

Contractul de depozit este incheiat ad probationem, adica este incheiat cu scopul de a se face dovada unei obligatii rezultate dintr-un alt contract incheiat anterior. Nici acest contract nu respecta cerintele dreptului civil roman, intrucat in dreptul romnan contractul de depozit este doar generator de obligatii si nu se incheie ad probationem. De aici rezulta ca si acest contract s-a incheiat in conformitate cu dispozitiile dreptului local.

Mentionam, de asemenea, trei operatiuni juridice incheiate prin intermediul stipulatiunilor. Este vorba de asumarea obligatiei de a plati capitalul, asumarea obligatiei de a plati dobanzi la acel capital si obligatia de garantie. Aceste trei obligatii au fost asumate in tablitele cerate prin stipulatiuni, care sunt contracte verbale, incheiate prin intrebare si raspuns. Or la Roma, in epoca clasica, aceste operatiuni juridice nu se mai realizau prin stipulatiuni, ci prin alte contracte mult mai evoluate, contracte sanctionate prin intermediul dreptului pretorian, spre deosebire de stipulatiuni, care intrau in sfera dreptului gintilor. Aceasta stare de lucruri ne face sa afirmam ca in Dacia Traiana dreptul gintilor avea prioritate fata de dreptul pretorian.

Foarte sugestiva este tablita cerata care cuprinde un contract de munca si care cuprinde o clauza speciala privitoare la riscuri. Dar ce se intelege prin risc in contract? Este acea situatie in care una dintre parti trebuie sa-si execute obligatia desi cealalta parte nu-si poate executa obligatia, fara vina sa, datorita fortei majore. In dreptul clasic roman, riscul in contractul de munca revenea patronului. Aceasta dispozitie s-a indepartat de la conceptia originara, straveche, conform careia riscul revenea lucratorului. Se pare ca aceasta evolutie s-a datorat unor conflicte ivite intre lucratori si patroni spre sfarsitul epocii vechi, astfel incat romanii au admis ca riscul sa revina patronului. Aceasta insemna ca atunci cand lucratorul nu isi putea executa obligatia fara vina sa, patronul avea, totusi, obligatia de a-i plati acestuia salariul. Insa, in Dacia Traiana, constatam ca aceasta noua regula, consacrata si in dreptul clasic, nu se aplica, pentru ca prin clauza speciala alaturata contractului de munca, lucratorul isi asuma riscurile pentru ipoteza in care nu-si putea executa obligatia fara vina sa (spre exemplu, in cazul inundarii minei). Iata cum in Dacia Traiana regula conform careia in contractul de munca riscurile revin patronului este ocolita prin intermediul unei clauze speciale anexata contractului de munca.

Foarte sugestiva este fizionomia contractelor de vanzare, caci tablitele cerate cuprind patru asemmenea contracte. Trei dintre ele se refera la vanzari de sclavi, iar unul se refera la vanzarea unei parti de casa. Cercetand aceste contracte, romanistii au constatat ca ele corespund cerintelor dreptului civil roman in privinta efectelor, dar nu corespund cerintelor acestuia in ceea ce priveste forma. Avem in vedere faptul ca, in virtutea dreptului civil roman, vanzatorul are urmatoarele obligatii: de a pastra lucrul, de a preda lucrul, de a garanta pentru evictiune si de a garanta pentru vicii. Cumparatorul are obligatia de a plati pretul. Si in dreptul daco-roman, conform continutului tripticelor din Transilvania, partile au aceleasi obligatii, de unde rezulta ca efectele sunt identice, pe cand forma imbracata de aceste contracte este diferita, in dreptul daco-roman, spre deosebire de dreptul civil roman, intrucat in dreptul roman toate obligatiile partilor izvorasc dintr-o singura conventie de buna-credinta, pe cand la daco-romani fiecare efect in parte izvoraste dintr-o conventie distincta. Asadar, la romani, avem o singura conventie si mai multe efecte, pe cand la daco-romani avem atatea obligatii cate conventii sunt.

Deosebit de originala este figura juridica a unei vanzari realizata prin intermediul mancipatiunii si a unei conventii de buna-credinta, ceea ce insemana ca o singura operatiune juridica s-a realizat prin doua acte juridice distincte. Aceasta practica este nefireasca, in primul rand, pentru ca partile au recurs la mancipatiune fara a respecta conditiile necesare mancipatiunii, deoarece mancipatiunea este un act de drept civil, fiind accesibila doar cetatenilor romani, pe cand la daco-romani mancipantul si accipiens sunt peregrini. In al doilea rand, mancipatiunea poarta doar asupra unor lucruri romane, pe cand la daco-romani ea poarta asupra unui lucru neroman, dupa cum nu este respectata nici conditia cantaririi metalului pret si nu se pronunta nici formula solemna specifica mancipatiunii. Pe de alta parte, aceasta practica este nefireasca, intrucat o singura operatiune juridica nu se realizeaza prin intermediul a doua acte diferite, ci prin unul singur. Aceasta anomalie juridica a fost explicata in diferite moduri. Unii autori au afirmat ca ne aflam in fata unei substituiri de termeni, in sensul ca partile au realizat operatiunea juridica prin intermediul traditiunii, institutie juridica accesibila si peregrinilor, dar a fost folosit termenul de "mancipatiune”. Alti autori afirma ca aceasta practica este datorata necunoasterii cerintelor dreptului roman de catre autohtoni. S-a mai sustinut si teoria conform careia s-ar fi recurs la aceasta formula pentru mai multa siguranta.

In realitate, aceasta practica nefireasca marcheaza trecerea de la vanzarea generatoare de obligatii la vanzarea translativa de proprietate, ce s-a practicat in dreptul feudal romanesc. Faptul ca aceste acte nu corespund in intregime nici cerintelor dreptului civil roman, nici celor ale dreptului gintilor, nici celor ale dreptului geto-dac a fost explicat in diverse chipuri. Cei mai multi autori au considerat ca, de vreme ce aceste acte s-au incheiat in Dacia Traiana si nu corespund cerintelor dreptului roman sunt nule. O asemenea parere este fundamental gresita, intrucat porneste de la falsa premisa ca in Dacia Traiana s-au aplicat doar dispozitiile dreptului civil roman, iar dispozitiile dreptului geto-dac au fost fie desfiintate, fie au cazut in desuetudine. In realitate, in provincia Dacia, ca si in celelalte provincii, asistam la o impletire intre valorile juridice romane cu cele locale, astfel incat, pe baza acestei impletiri s-a nascut dreptul daco-roman, ale carui dispozitii sunt originale, astfel incat institutiile juridice daco-romane nu trebuie raportate la cerintele dreptului roman, ci trebuie raportate la cerintele dreptului daco-roman, care este diferit atat fata de dreptul roman cat si fata de dreptul local. 

Intrebari si teste

  • Enuntati istoricii care fac referiri in scrierile lor la organizarea sociala a geto-dacilor in epoca prestatala si ce concluzii se desprind din aceste scrieri.
  • Relatari cu privire la conflictul dintre getii regelui Oroles si bastarni din secolul al III-lea i. e. n. a facut unul din urmatorii istorici:
  • Arrian;
  • Justinus;
  • Strabo?
  • Cand s-a fondat statul geto-dac si care sunt factorii care au influentat formarea acestuia?
  • Care a fost forma de exprimare a dreptului geto-dac si cum era reglementata proprietatea?
  • Aratati organizarea Daciei provincie romana si modificarile ulterioare produse in aceasta organizare.
  • Care a fost organizarea locala a Daciei provincie romana?
  • Care au fost formele de proprietate consacrate de dreptul daco-roman?
  • Ce sunt si ce cuprind Tripticele din Transilvania?

 

TITLUL II
STATUL SI DREPTUL ROMANESC IN EVUL MEDIU

Capitolul I. Organizarea obstei satesti. Normele de conduita ale obstei satesti in perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n.

Sectiunea I. Organizarea obstei satesti

Aceasta perioada este denumita, in mod gresit, de regula, epoca migratiunii popoarelor. Termenul este gresit pentru ca epocile istorice nu se definesc in raport cu factorii externi, ci in functie de formele definitorii ale organizarii interne in acea perioada. Iata de ce aceasta perioada nu este epoca migratiunii popoarelor, ci a obstei satesti, intrucat obstea sateasca a fost unica forma de organizare cunoscuta de poporul nostru aflat atunci in plin proces de etnogeneza.

Obstea sateasca a fost leaganul poporului nostru, in sensul ca poporul nostru, cu psihologia sa de obste ("popor generos”) s-a format si crestinat in cadrul obstei satesti, obstea fiind cadrul social in care s-a format si desavarsit etnogeneza si procesul crestinarii. Dupa retragerea aureliana administratia centrala din Dacia s-a desfiintat, alta administratie centrala nemailuand locul celei anterioare. In aceste conditii au ramas numai formele locale de organizare. Astfel orasele au continuat sa existe, dar se constata decaderea treptata a acestora. Dupa invazia devastatoare a hunilor din anul 376 e. n. pe ruinele oraselor s-a intins lumea satelor, care au primit noi denumiri. Satele au continuat sa se dezvolte, ramanand forma predominanta de organizare administrativa. Sapaturile arheologice au confirmat ca 80%din satele existente in secolul al XIV-lea datau inca din epoca Daciei romane

In perioada la care ne referim influenta romana a continuat sa se manifeste prin schimburi comerciale, prin capetele de pod construite de catre romani, unde stationau trupe romane. De asemenea, chiar si in Oltenia de astazi, pana la brazda lui Novac, erau cantonate trupe romane. Istoricul Eusebiu ne vorbeste despre recucerirea Daciei in vremea imparatului Constantin cel Mare, care a construit un nou pod peste Dunare. S-a intensificat propaganda crestina dinspre Imperiul Roman. De aceea afirmam ca procesul de desavarsire a etnogenezei are loc in cadrul obstei satesti.

Caracterul teritorial al obstei satesti, in aceasta perioada, este atestat prin diverse argumente. Doua dintre acestea sunt mai semnificative: cel de ordin lingvistic si documentele scrise.

Pe plan lingvistic, constatam ca in Dacia romana localitatile rurale erau desemnate prin termenii generici si nejuridici de "sat” si "catun”. Termenul de "sat” vine de la latinescul "fossatum”. In schimb, cuvantul "catun” este de origine traca. Cei doi termeni – "sat” si "catun” – sunt folositi si in epoca feudala cu acelasi inteles, chiar si in zilele noastre. De aici rezulta ca si in epoca istorica dintre cele doua sisteme – sclavagist si feudal – localitatile rurale romanesti au supravietuit, pentru ca altfel cei doi termeni ar fi disparut din memoria poporului. Aceasta este metoda retrospectiva, conform careia o institutie care este mentionata in doua momente distantate timp a existat si in intervalul de timp cuprins intre cele doua momente. In acest sens este de mentionat situatia denumirii oraselor din Dacia traiana, care au fost distruse de catre barbari. Ca atare, numele lor a pierit din memoria poporului, astfel incat orasele noastre medievale poarta noi denumiri, lucru ce nu s-a intamplat cu apele si muntii, elemente ce s-au bucurat de continuitate si care nu si-au pastrat denumirile originare.

Pe de alta parte, in Dacia Traiana, cuvantul "mos”, de origine traca, desemneaza proprietatea asupra hotarului satului, proprietatea asupra unui teren din hotarul satului sau dreptul de folosinta asupra unui teren din hotarul satului. Acelasi inteles il avea si cuvantul "batran”, care se tragea din latinescul "veteranus”. Cuvintele "mos” si "batran” sunt utilizate in Evul Mediu romanesc cu acelasi inteles, de unde rezulta ca proprietatea colectiva asupra hotarului satului, proprietatea si folosinta individuale asupra unui teren din hotarul satului au continuat sa existe si in epoca obstii satesti, pentru ca, altminteri, acesti termeni ar fi disparut.

Dar caracterul teritorial al obstii satesti este atestat si de documente scrise. Mentionam, in acest sens, o scrisoare expediata de catre o comunitate crestina din Dacia gotica, in secolul al IV-lea e. n., unei comunitati crestine din Cappadocia. In aceasta scrisoare sunt infatisate patimirile Sf. Sava Gotul, care a trait intr-un sat din zona Buzaului de astazi si, totodata, se fac referiri la faptul ca la nordul Dunarii traieste o populatie statornica, care practica agricultura si pastoritul in localitati rurale asezate pe vaile raurilor si constituite in obsti si la un inceput de diferentiere sociala intre bogati si saraci. Un alt document scris ce atesta acest lucru este o lucrare, numita Strategikonul, redactata de catre imparatul bizantin Mauricius, in care este mentionata populatia romanica din nordul Dunarii, care vorbea limba latina, cu sate asezate de-a lungul raurilor, avand ca ocupatie agricultura si cresterea vitelor, iar ca mod de organizare obstile agricole.

Aceste izvoare ne arata ca dupa retragerea autoritatilor romane populatia autohtona a continuat sa traiasca in sate pe baza unor puternice relatii de solidaritate intre membrii acestora.

Satul, privit ca o totalitate a locuitorilor sai si ca teritoriu apartinand acestora, a format inca inainte de cucerirea romana o obste sateasca. Prin obstea sateasca intelegem o forma de organizare sociala in vederea desfasurarii in cele mai bune conditii a muncii si a vietii. Obstea sateasca avea un caracter teritorial. Obstea sateasca se deosebeste de obstea gentilica prin aceea ca obstea gentilica era organizata pe criteriul rudeniei de sange, in sensul ca faceau parte din obstea gentilica toti cei care erau rude de sange, pe cand din obstea sateasca fac parte toti cei care locuiesc pe acelasi teritoriu, indiferent daca sunt sau nu rude de sange. Membrii obstei satesti se numesc megiesi(vecini), adica persoane care locuiesc pe acelasi teritoriu cu vecinii lor. Dar obstea sateasca prezinta si o trasatura comuna cu obstea gentilica, pentru ca nici una, nici cealalta nu cunosc stratificarea sociala.

In al doilea rand, obstea sateasca prezinta un element comun cu statul, pentru ca si obstea sateasca si statul sunt organizate conform criteriului teritorial. Dar se deosebeste, in raport cu statul, prin aceea ca statul cunoaste stratificarea sociala, pe cand obstea sateasca nu.

Modul de organizare a obstei satesti a putut fi reconstituit pe baza metodei retrospective. Pe aceasta cale s-a observat ca institutiile proprii obstei satesti existau atat in vremea dacilor, cat si in tarile romane in Evul Mediu. Din aceasta constatare rezulta ca obstea sateasca a continuat sa existe si in intervalul de timp dintre retragerea aureliana si formarea statelor feudale. Dimitrie Gusti, in deceniul al patrulea al secolului al XX-lea a constatat, impreuna cu studentii sai, intr-o serie de sate din sudul Moldovei existenta unor institutii specifice obstilor satesti.

Din datele obtinute rezulta ca obstea sateasca avea o organizare proprie, caracterizata prin exercitarea dreptului de autoconducere. Organele ce exercitau acest drept erau Adunarea megiesilor, Sfatul oamenilor buni si batrani si judele satului.

Adunarea megiesilor hotara in toate problemele importante privind destinul comunitatii prin vot deschis. La lucrarile ei participau fie doar barbatii, fie doar femeile, fie barbatii si femeile. Adunarea era convocata prin viu grai, de regula, duminica la biserica, dupa slujba, sau in zilele de targ. Aceasta adunare alegea un consiliu cu activitate permanenta – Sfatul oamenilor buni si batrani – ce exercita, in principal, atributiuni jurisdictionale in sens metaforic, deoarece normele de conduita ce reglementau viata obstei satesti nu aveau caracter juridic. Acest consiliu exercita si atributiuni de ordin administrativ. Lucrarile sfatului erau conduse de catre un jude, ales de catre Adunarea megiesilor, care exercita, pe langa atributiuni jurisdictionale, si atributiuni militare si administrative. Cuvantul "jude” vine de la "judex”, "iudicis”, adica judecata, etimologie de natura a sublinia inca o data faptul ca cele mai importante atributii ale judelui erau de ordin judiciar. Mai tarziu, in feudalismul timpuriu, cuvantul "jude” desemna conducatorul unei formatiuni statale de tip incepator. In feudalismul dezvoltat (adica dupa intemeiere) "jude” imbraca forma "judec”, ce avea intelesul de proprietar si om liber. De aceea, proprietatea privata asupra pamantului, asupra caruia nu se exercitau imunitati se numea judecie. Tot in feudalismul dezvoltat, a aparut de la "jude” si cuvantul "judet”, care il desemneaza fie pe conducatorul unei unitati administrativ-teritoriale din Tara Romaneasca, fie unitatea administrativ-teritoriala ca atare. De asemenea, avand in vedere ca toti membrii obstei erau egali in drepturi, oricare dintre acestia putea primi anumite sarcini din partea Adunarii megiesilor.

Totodata, obstile satesti erau organizate, mai ales dupa secolele al VII-lea si al VIII-lea e. n. in uniuni de obsti(obsti de obsti), care erau constituite pe teritorii unitare din punct de vedere economic, geografic. Ele erau conduse de un Mare Sfat al obstii de obsti, format din reprezentantii obstilor componente.

Sectiunea a II-a. Normele de conduita in cadrul obstei satesti

Viata sociala din cadrul obstei satesti era reglementata prin norme de conduita fara caracter juridic, adica norme de conduita care nu erau impuse prin forta de constrangere, pentru ca nu exista aparatul de stat care sa exercite o asemenea constrangere. De aici putem trage concluzia ca acele norme erau respectate de buna-voie, intrucat ele exprimau interese comune.

In legatura cu valoarea acestor norme de conduita, dupa retragerea aureliana, normele dreptului daco-roman si-au pierdut caracterul juridic. Cele din domeniul dreptului public nu s-au mai aplicat si au pierit din constiinta poporului nostru, pentru ca normele de drept public reglementeaza organizarea de stat, relatiile dintre stat si cetateni, or dupa retragerea aureliana statul s-a descompus si odata cu el si normele juridice care il organizau, pe cand normele dreptului privat, adica cele din obstea sateasca aflatoare pe teritoriul Daciei Traiane insa s-au pastrat, dar si-au pierdut caracterul juridic. Astfel, s-au pastrat normele privind stapanirea pamantului, normele de munca, cele cu privire la relatiile dintre persoane, cu privire la incheierea conventiilor, cele ce reglementau reprimarea delictelor din cadrul obstei satesti, precum si acele norme ce reglementau sistemul de solutionare a litigiilor. Ele au fost preluate, o data cu aparitia primelor formatiuni politice de tip feudal, au fost sanctionate de catre statul feudal si pe aceasta cale si-au redobandit caracterul juridic. Iata dar ca obstea sateasca este vehiculul istoriei prin care toate normele de conduita ce au reglementat viata din cadrul acesteia in Dacia Traiana au fost transportate in societatea feudala.

In materia bunurilor, hotarul satului se identifica cu mosia obstei satesti, care era stapanita in devalmasie. Acest lucru s-ar traduce prin faptul ca asupra pamantului obstei purta un drept de proprietate colectiva ("stapanire de-a valma”). Din acesta stapanire devalmasa s-a desprins inca din epoca statului geto-dac stapanirea individuala asupra terenurilor destinate agriculturii. In perioada cuprinsa intre secolele IV si VIII e. n., prima desprindere din fondul devalmas a fost locul pe care membrii obstei si-au intemeiat casa si curtea. Ulterior, din campul de cultura obstea a atribuit pentru totdeauna fiecarei familii un lot de pamant denumit "sort”, care isi are originea in latinescul "sortis”, ce desemneaza o parte atribuita cuiva. Lotul aflat in stapanirea individuala purta  si denumirea de racla (lot matca), deoarece doar aceia care stapaneau un lot matca, adica practicau agricultura in sat, aveau acces si la bunurile aflate in stapanire devalmasa. Stapanirea individuala putea fi extinsa prin desteleniri si defrisari, ce puteau fi intreprinse numai cu acordul Adunarii megiesilor. Acele stapaniri dobandite prin munca proprie purtau denumirea de stapaniri locuresti. De asemenea, tot Adunarea megiesilor se pronunta cu privire la trecerea unor loturi de pamant in stapanirea si folosinta personala, obstea pastrand asupra acestora un drept superior de supraveghere si control. Cu timpul aceasta stapanire dobandeste caracter permanent, manifestandu-se ca un embrion al proprietatii private asupra pamantului. Tot cu titlu de folosinta individuala erau exploatate terenurile din vatra satului, pe cand padurile, pasunile, apele si subsolul, din care se exploatau minereuri, au ramas in stapanirea devalmasa.

Pentru ca obstea era, in principal, o comunitate de munca, multe din normele de conduita reglementau relatiile de munca. Obstea sateasca avea un caracter agrar si pastoral. Normele din acest domeniu reglementau, in principal, agricultura si pastoritul. Existau insa si norme care reglementau vanatoarea in comun, mineritul, precum si desfasurarea unor activitati mestesugaresti de catre membrii obstei.

In legatura cu practicarea agriculturii, s-au aplicat norme privind sistemul asolamentului, repartizarea loturilor de cultura, destinatia loturilor de cultura, inceperea lucrarilor agricole, strangerea recoltelor, formarea rezervelor obstei pentru anii cu recolte slabe.

In legatura cu pastoritul avem norme privind locurile de pasunat, servitutea de pasunat mostenita, in sensul ca dupa strangerera recoltelor turmele individuale puteau fi pascute pe terenurile din hotarul obstei, ca o ramasita a proprietatii colective. Existau si norme cu privire la drumurile oilor, pornirea turmelor, aceasta intrucat se practica si pastoritul transhumant.

In ceea ce priveste practicarea unor mestesuguri de catre membrii obstei satesti, normele de conduita recunosteau celor care au deprins anume meserii, precum olari, morari, fierari, etc., dreptul asupra bunurilor produse, precum si posibilitatea de a lucra pentru altii contra plata.

Normele de conduita privind statutul persoanelor se intemeiaza pe principiul egalitatii, egalitate ce rezulta din stapanirea devalmasa a terenurilor si din munca in comun. Conducatorii obstei satesti erau alesi doar in functie de calitatile individuale, dovada ca sfatul obstei era format din oameni buni si batrani; de asemenea, asa cum am mai aratat, Adunarea megiesilor putea atribui anumite sarcini unor persoane din cadrul obstei.

Aceeasi egalitate se manifesta si in relatiile din cadrul familiei, in sensul ca intre soti, pe de o parte,  parinti si copii, pe de alta parte, exista obligatia reciproca de intretinere. Aceasta obligatie izvora din faptul ca patrimoniul familiei era rezultatul muncii colective a familiei. Casatoria se realiza prin consimtamantul viitorilor soti, urmat de binecuvantarea parintilor si a bisericii. Divortul putea fi obtinut in conditii egale de ambele parti, deoarece, in obstea sateasca, pana in a doua faza a regimului turco-fanariot, divortul putea fi obtinut prin repudiere (se afirma de fata cu martori fie ca femeia nu se mai reintoarce la domiciliul conjugal, fie ca aceasta nu mai este primita in domiciliul conjugal).

Exista egalitate si pe plan succesoral, in sensul ca descendentii, fii sau fiice, au vocatie succesorala egala la mostenirea defunctului, dupa cum vocatie succesorala la mostenirea defunctului are si sotul supravietuitor.

In materia conventiilor, operatiile de schimb de bunuri sau de servicii se realizau pe baza unor conventii de mult practicate, cunoscute inca din epoca Daciei Traiane, cu deosebirea ca acele conventii nu mai presupuneau forme solemne laice, ca in dreptul daco-roman, ci sunt imbracate in forma juramantului religios. In cadrul obstei satesti exista o sinonimie intre sintagmele "lege crestineasca” si "lege romaneasca”. Vanzarea era contractul cel mai raspandit si avea ca efect transmiterea proprietatii prin simplul consimtamant al partilor. Totodata se practica schimbul, dat fiind caracterul natural al economiei. Asemenea acte aveau loc atat in interior, cat si in targurile de granita de pe linia Dunarii

Alte norme de conduita se refera la reprimarea delictelor in sanul obstei satesti. Ca o reminiscenta a practicilor prestatale, constatam ca se mai aplica legea talionului. Insa, in paralel cu aceasta, se aplica si sistemul compozitiunii voluntare, ca un corectiv adus sistemului razbunarii private. In sistemul compozitiunii voluntare, victima delictului putea renunta la dreptul de razbunare in schimbul unei sume de bani, pe care o va plati delincventul. Aceasta suma de bani ce urma a fi platita victimei reprezenta echivalentul dreptului la razbunare si se stabilea prin conventia partilor. Acest sistem a evoluat dupa aparitia primelor formatiuni statale, valoarea rascumpararii dreptului de razbunare nemaifiind stabilita de catre parti, ci de catre stat. Acest sistem purta numele de compozitiune voluntara(secolele XI si XIII e. n.). Altminteri, litigiul este solutionat fie prin dreptul de razbunare, fie prin compozitiunea voluntara, fie prin hotararea Sfatului oamenilor buni si batrani, fie pe baza solidaritatii rudelor. Pedeapsa pentru faptele grave consta din alungarea din cadrul obstei satesti a vinovatului

Sfatul oamenilor buni si batrani solutiona litigiile din toate domeniile vietii sociale (cu privire la patrimoniu, la integritatea si onoarea persoanelor, etc.), ocazie cu care partile administrau probele. Cele mai importante probe erau proba cu martori si juramintele.

In paralel cu acestea se aplicau si ordaliile, ca o reminiscenta a sistemului primitiv, deoarece toate popoarele primitive au practicat ordaliile. Prin ordalii, de regula, are loc o slujba religioasa in vederea invocarii vointei divine, pentru ca divinitatea sa intervina si sa arate de partea cui este dreptatea in acel litigiu. Spre exemplu, babilonienii au practicat ordalia apei, conform careia, daca o femeie casatorita era banuita de infidelitate, femeia era cufundata in apele raului numarandu-se pana al 100. Catolicii practicau ordalia fierului rosu. La daci si la romani s-a aplicat ordalia pamantului in procesele de hotarnicie. Conform acestei ordalii, una dintre parti sau o terta persoana isi presara pamant pe cap sau pe umeri, invocand divinitatea pamantului, strabatea hotarul terenului in litigiu si jura ca acela este adevaratul hotar. In Oltenia, pamantul era purtat in traista. Dupa moartea celui ce jurase, divinitatea urma a se pronunta in legatura cu juramantul facut. Celui ce jurase drept urma "a-i fi tarana usoara”. Daca juratorul mintise, zeitatea pamantului se razbuna, aruncandu-l afara din mormant – "cum de te tine pamantul”

Capitolul II. Aparitia primelor formatiuni statale de tip feudal 

(formarea tarilor)

Intre secolele VIII si IX e. n. asistam la un proces de destramare a obstilor satesti, in sensul ca in unele obsti satesti alesii obstei, prin abuz, acapareaza pamanturile megiesilor si le transforma in proprietate privata, care cu timpul se va transforma in feuda (mare domeniu feudal). Pentru a-si apara si consolida stapanirea privata acesti alesi ai obstei s-au inconjurat de un aparat de slujitori, in care vedem embrionul statului feudal. Prin consolidarea stapanirii private si dezvoltarea aparatului de slujitori iau nastere formatiunile statale de tip incepator – cnezate, voievodate, campulunguri, jupanate, etc. Dar aceste formatiuni statale sunt desemnate prin termenul generic de "tara”. Cuvantul "tara” vine de la latinescul "terra”, dar la alte popoare latine, de pilda la francezi, cuvantul "tara” este utilizat cu sensul lui material – "pamant” – , pe cand la romani "terra” este utilizat in sens politic, desemneaza o formatiune statala, iar "pamant”, in sens material, vine de la latinescul "pavimentum”. Celelate popoare latine denumesc "tara” in alti termeni – "pays” (Franta), "paese” (Italia), care isi au originea in latinescul "pagus”.

Intre secolele XI si XIIIe. n. sunt mentionate o serie de tari, mai ales prin Cronica notarului anonim, Cronica lui Nestor (secolele XI si XII e. n.) si Cronica lui Simon de Kezsa (Gesta hungarorum et hunorum). Astfel, in Transilvania secolelor X-XI e. n., existau Tara Crisanei (condusa de catre Menumorut), Tara voievodului Glad, ducele Banatului, Tara Zarandului, Terra Ultrasilvana (condusa de Gelu), Tara Fagarasului, Tara Rodnei, Tara Hategului. La est de Carpati sunt mentionate Tara Brodnicilor, Tara Bolohovenilor. La sudul Carpatilor sunt mentionate Tara lui Seneslau, Tara Severinului, Tara lui Ioan, Tara Vlasca, Tara Romanati, Tara lui Litovoi, etc.

Se poate observa ca aceste tari sunt desemnate prin:

- determinative de ordin geografic(ex. – Tara Lovistei);

- determinative de ordin etnic(ex. – Tara Vlasiei);

- numele conducatorilor(ex. – Tara lui Litovoi).

Organizarea acestot tari prezinta trasaturi comune, dar si nuante specifice. Astfel, cnezatele puteau cuprinde unul sau mai multe sate, iar cneazul putea fi proprietarul teritoriului pe care il conducea politic, fiind in acelasi timp si feudal. De asemenea, cneazul putea fi si un ales dintre micii proprietari aflatori intr-un sat. El exercita atributiuni administrative, militare si judiciare. Cuvantul "cneaz” vine fie de la cuvantul "koenig”, de origine vizigota, fie de la latinescul "cuneus”.

Alte tari erau conduse de voievozi, care exercitau atributii superioare celor ale cnezilor, in sensul ca voievodul era comandantul militar al tuturor cnezatelor incluse in voievodat, dar exercita si atributiuni administrative si judiciare. Cneazul, deci, ii era subordonat voievodului. Cuvantul "voioevod” este de origine slava, numai ca institutia este romaneasca, deoarece la slavi voievodul exercita doar atributiuni militare, si era subordonat cneazului.

Alte formatiuni statale erau conduse de juzi, iar altele de jupani. Termenul de "jupan” se pare ca vine de la tracul "diurpaneus”.

S-a sustinut in mod gresit ca relatiile de tip feudal sunt de sorginte germana si ca romanii ar fi preluat relatiile de tip feudal in plan economic, social si politic de la germani, prin filiera maghiara. S-a demonstrat falsitatea acestei teoriei tocmai in baza informatiilor care ne-au fost transmise prin Diploma Ioanitilor din anul 1247 e. n. Aceasta diploma este un contract incheiat la 2 iunie 1247 e. n. intre regele Ungariei, Bela al IV-lea, si Rembaldus, preceptorul Ordinului Ospitalier (Ioanit).

Ordinul Ioanitilor avea o organizare militara si prin aceasta diploma si-a asumat obligatia de a apara zona din sudul Carpatilor de navalirile tatare.

La randul sau, regele Ungariei si-a asumat anumite obligatii fata de cavalerii ioaniti.

 Diploma  a fost incheiata in primul moment in care ungurii au venit in contact cu romanii din sudul Carpatilor. In acel moment, in sudul Carpatilor, erau formate relatiile economice feudale, structurile sociale specifice si organizarea politica de tip feudal. Acest fapt reiese din diploma mentionata, in care regele Ungariei promite cavalerilor ospitalieri ca isi vor putea insusi o parte din veniturile, slujbele si foloasele care se percepeau de pe marile domenii feudale din Tara Severinului, Tara lui Farcas, Tara lui Litovoi si Tara lui Seneslau. Or veniturile, slujbele si foloasele mentionate in diploma nu sunt altceva decat cele trei forme ale rentei de tip feudal. Acestea desemneaza renta in bani, in munca si in produse. Rezulta deci ca exista la sud de Carpati mari domenii de pe care se percepeau aceste forme ale rentei. Diploma in cauza ii desemneaza pe marii proprietari funciari ca "mai marii pamantului”, iar taranii sunt denumiti "rusticii valahi”. Diploma vorbeste despre existenta unor tari aflate sub conducerea unor voievozi. Aceste date ne sunt confirmate si de alte documente.Astfel, intr-o scrisoare adresata de catre o comunitate crestina din sudul Moldovei in secolul al XIV-lea Papei Inocentiu al III-lea, se vorbeste despre marii proprietari de pamant care erau numiti "cei puternici”. 

Capitolul III. Legea tarii si institutiile sale

Sectiunea I. Formarea, sfera de cuprindere si definirea Legii Tarii

Vechiul drept romanesc, asa cum precizeaza si Dimitrie Cantemir, a fost ius non scriptum, adica undreptul nescris. La randul sau, Nicolae Balcescu afirmaca, dupa intemeiere, tarile romane nu au cunoscut legile scrise, ca pana la jumatatea secolului al XVII-lea dreptul nostru comun a fost obiceiul juridic constituit intr-un veritabil sistem de drept. Obiceiul juridic reprezinta o regula nescrisa, care aplicata in mod continuu si timp indelungat capata forta juridica obligatorie.

Existenta dreptului romanesc nescris cu o puternica identitate a fost recunoscuta si de catre vecinii nostri. Astfel obiceiul juridic romansc a fost denumnit in documentele oficiale redactate in limba latina de catre cancelariile straine ius valachicum, pe cand in documentele cancelariilor domnesti ale tarilor romane, obiceiul juridic era denumit Legea Tarii (obiceiul pamantului). In sintagma "obiceiul pamantului”, termenul de "pamant” este utilizat cu intelesul de "tara”. Expresia de "Legea tarii” desemneaza cel mai bine continutul obiceiului juridic romanesc. Dovada in acest sens este si faptul ca sintagma "Legea tarii” nu este insotita de un alt determinativ. In toate tarile romane dispozitiile Legii tarii au fost aceleasi.

In doctrina romaneasca s-au formulat diferite teorii cu privire la originea Legii tarii.

Astfel, intr-o prima opinie, profesorul Ioan Peretz afirma ca dreptul nostru ar fi de origine romana. Acesta sustine ca, asa cum am preluat limba latina, tot asa am preluat si dispozitiile dreptului roman. Aceasta teorie a fost dezvoltata de profesorul Andrei Radulescu intr-o comunicare sustinuta in anul 1938 la Academia Romana, in care a cautat sa dovedeasca identitatea de fizionomie a institutiilor Legii tarii cu cele ale dreptului roman.

Intr-o alta opinie, profesorul Gheorghe Fotino a sustinut ca Legea tarii ar fi de origine traca.

A fost formulata si o a treia teorie, in virtutea careia profesorul Constantin Dissescu a afirmat ca Legea tarii a fost de origine slava.

Toate cele trei teorii le consideram moniste, deoarece vad originea Legii tarii intr-un singur sistem de drept. Totodata, aceste teorii sunt si exclusiviste, deoarece pleaca de la presupunerea ca stramosii nostri ar fi renuntat la traditiile lor juridice si au preluat fie dreptul roman, fie dreptul trac, fie dreptul slav.

In contrast cu aceste sustineri, Nicolae Iorga subliniaza originalitatea Legii tarii, aratand ca aceasta este o creatie romaneasca, izvorata din modul de viata al stramosilor nostri. Aceasta asertiune se bazeaza pe realitatea conform careia Legea tarii s-a format pe fondul juridic daco-roman. Astfel, in epoca Daciei Romane, populatia daco-romana a creat un sistem de drept nou, original – dreptul daco-roman – , in care institutiile juridice romane au dobandit functii si finalitati noi. Dupa retragerea aureliana, institutiile juridice daco-romane au fost preluate in obstea sateasca si adaptate noilor realitati. Dar in obstea sateasca si-au pierdut valoarea juridica obligatorie pentru ca, o data cu descompunerea statului, nu s-au mai aplicat prin forta de constrangere a acestuia.

Dupa formarea statelor feudale, aceste norme si-au redobandit valoarea juridica, adica si-au redobandit caracterul obligatoriu, fiind acum sanctionate de catre stat. Totodata, in procesul cristalizarii relatiilor de tip feudal, fondul juridic daco-roman s-a imbogatit cu noi reglementari determinate de realitatile social-economice ale acelor vremuri.

Doctrina juridica romaneasca a dezbatut si problema sferei de aplicare a Legii tarii.

Astfel, profesorul Gheorghe Fotino a afirmat ca Legea tarii a reglementat doar dreptul de proprietate imobiliara.

Nicolae Iorga a sustinut ca Legea tarii a reglementat toate realitatile sociale cu caracter agrar si pastoral.

A. D. Xenopol a afirmat ca Legea tarii a fost un drept cnezial, care a reglementat organizarea primelor formatiuni politice de tip statal.

In definirea sferei de aplicare a Legii tarii trebuie pornit de la spusele lui Nicolae Balcescu conform carora multa vreme la romani Legea tarii "a tinut loc si de constitutiune politica si de condica civila si de condica criminala”.

Sintetizand aceste sustineri, putem defini Legea tarii ca fiind un sistem de drept atotcuprinzator, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementeaza organizarea statelor feudale la nivel central si local, regimul juridic al proprietatii, statutul juridic al persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, raspunderea colectiva in materie penala si fiscala, reprimarea faptelor infractionale si judecarea proceselor.

Sectiunea a II-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la domnie, Sfatul domnesc si dregatorii

In virtutea dispozitiilor Legii tarii, statele feudale romanesti erau conduse de catre domni, Sfatul domnesc si dregatori.

Domnul era seful statului, se afla in varful ierarhiei feudale si exercita atributii de ordin administrativ, militar, judiciar si legislativ. Astfel, in plan administrativ, domnul hotara cu privire la organizarea administrativ teritoriala, stabilea impozitele, numea si ii revoca din functie pe inaltii dregatori, avea dreptul de a bate moneda, incheia tratate internationale, declara starea de pace sau de razboi.

Totodata domnul exercita tutela asupra bisericii. Dupa caderea Constantinopolului biserica devine dependenta fata de domn. Domnul confirma mitropolitii, episcopii si egumenii. Pe aceasta cale biserica a fost dependenta fata de stat si a actionat prin autoritatea sa spirituala in directia promovarii intereselor politice ale statului. Sprijinul reciproc intre stat si biserica a fost necesar pentru ca si ungurii si polonezii, cand doreau sa supuna tarile romane, o faceau sub pretextul catolicizarii. Aceasta situatie se explica prin aceea ca in tarile din vestul Europei statul depindea de biserica, iar Papa exercita tutela asupra conducerilor politice ale statelor catolice. Linia politica a acestor state era stabilita de catre papalitate, care a promovat in mod constant expansionismul statelor catolice asupra statelor ortodoxe.

In acelasi timp, domnul era conducatorul armatei. La inceputul institutiei domniei, rolul militar al domnului consta in coordonarea armatei formata din steagurile boierilor. Incepand din secolul al XV-lea, ca expresie a centralizarii puterii, domnul isi creeaza armata proprie condusa de catre dregatori cu atributii speciale in acest sens.

In calitate de sef al statului, domnul incheia tratate de alianta sau comerciale cu alte state si declara pacea sau starea de razboi. De asemenea, domnul era judecatorul suprem. In aceasta calitate el putea judeca orice pricina, civila sau penala, in prima sau in ultima instanta. Procesele erau judecate de catre domn impreuna cu Sfatul domnesc, dar hotararile erau pronuntate in nume propriu si nu se bucurau de autoritatea lucrului judecat. Astfel ca urmatorii domni puteau rejudeca procesul si da hotarari contrare celor anterioare.

Domnul exercita si atributii de ordin legislativ, prin intermediul hrisoavelor.

Domnul putea emite doua categorii de hrisoave:

- hrisoave cu caracter individual – erau acte de aplicare a dreptului la anumite situatii concrete. Acestea nu erau izvoare de drept in sens formal.

- hrisoave cu caracter general – prin intermediul lor se introduceau noi reglementari juridice. Purtau denumirea de hrisoave legislative si erau izvoare de drept in sens formal.

Aceste izvoare legislative erau adoptate, de regula, cu acordul Sfatului domnesc si al dregatorilor.

Succesiunea la tron avea la baza sistemul electivo-ereditar. Domnul era ales de catre Tara, adica de catre adunarea varfurilor societatii feudale – boieri, cler, comandantii armatei. Se cerea ca viitorul domn sa faca dovada ca este de os domnesc (este ruda in linie directa sau in linie colaterala cu unul dintre domnii anteriori). Se mai cerea ca domnul sa fie roman, crestin ortodox si sa nu fie insemnat (adica sa nu aiba vreo infirmitate).

Boierimea, in scopul promovarii intereselor sale, conditiona alegerea domnului de respectarea privilegiilor boieresti, iar controlul respectarii de catre domn a acestor privilegii si imunitati feudale era asigurat de catre boieri prin intermediul Sfatului domnesc. Prin Sfatul domnesc, boierii participau la conducerea statului.

 Sfatul domnesc era un organism colectiv, care isi desfasura activitatea pe langa domn. Era format din reprezentantii marii boierimi si ai clerului. Numarul membrilor Sfatului domnesc oscila intre 12 si 25. Sfatul era convocat in locuri si la date fixate de catre domn. In cadrul atributiilor sale, acest organism il sfatuia pe domn in probleme de stat, confirma titlurile de proprietate, intarea daniile domnesti, precum si acordarea de imunitati si privilegii feudale, dand garantia respectarii acestora. De asemenea, Sfatul domnesc participa la judecarea proceselor, dandu-si acordul fata de solutia pronuntata de domn. Totodata Sfatul domnesc era cel care garanta respectarea de catre domn a tratatelor internationale.

Componenta si competenta Sfatului au cunoscut si ele o anumita evolutie. Astfel, in primele decenii de la formarea statelor feudale romanesti, Sfatul domnesc a fost format doar din boieri de tara, adica din boieri fara dregatorii. Acest fapt se explica prin aceea ca domnia a fost creatia boierilor. Boierii l-au ales pe domn si tot ei ii controlau activitatea pentru ca domnul sa nu le incalce drepturile si privilegiile. Astfel ca pana spre jumatatea secolului al XV-lea raportul de forte dintre domn si Sfatul domnesc a fost favorabil acestuia din urma. Dar, treptat, in Sfatul domnesc au intrat si dregatorii, adica boierii ce executau poruncile domnesti. Ilustrativa este situatia de la inceputul domniei lui Alexandru cel Bun cand un singur membru al Sfatului domnesc era dregator (pan Pana vornicul), pentru ca la sfarsitul domniei acestuia raportul sa fie invers. Aceasta evolutie a componentei si competentei Sfatului domnesc se reflecta si in fizionomia hrisoavelor domnesti. Astfel, in primele decenii dupa intemeiere domnii si boierii hotarau impreuna, iar boierii isi puneau pecetile pe hrisoavele domnesti, promitand in acest fel ca asigura aplicarea in practica a acelor hrisoave. Mai tarziu, boierii din Sfatul domnesc se rezumau numai a lua act de hotararea domneasca, fara a mai exercita controlul asupra activitatii domnului, care incepe sa guverneze ca un adevarat monarh.

Dregatorii erau inalti demnitari ai statului ce exercitau atributii de ordin militar, administrativ si judecatoresc. Dregatoriile s-au format sub influenta bizantina, mai intai in Tara Romaneasca si apoi in Moldova, sub domniile lui Mircea cel Batran si, respectiv Alexandru cel Bun. Pentru ca in societatea feudala nu erau clar delimitate formele de activitate in cadrul statului, si competenta dregatorilor se caracteriza prin confuzia de atributii.

In perioada imediat urmatoare intemeierii, cand domnia inca nu se consolidase, dregatorii indeplineau anumite atributii in cadrul curtii, atributii ce erau legate de persoana domnului. Dar treptat, paralel cu ingradirea privilegiilor si imunitatilor boieresti, precum si o data cu intarirea aparatului central de stat, dregatorii au preluat in numele domnului conducerea efectiva a treburilor statului. Ei erau numiti de catre domn, fata de care depuneau un juramant de credinta. Puteau fi oricand revocati si nu erau remunerati pentru activitatea desfasurata. Dar ei beneficiau de danii domnesti pentru dreapta si credincioasa slujba si, totodata, li se concedau veniturile unor teritorii si primeau daruri de la subalterni. Erau considerati mari dregatori cei care faceau parte din Sfatul domnesc, pe cand micii dregatori erau considerati subalternii lor.

Erau considerati mari dregatori:

- banul – era cel mai important dregator in Tara Romaneasca; avea atributii similare celor ale domnului in dreapta Oltului; administra Oltenia, comanda armata si judeca procesele; daca aceasta dregatorie era intalnita doar in Tara Romaneasca, pe celelalte le vom intalni in ambele tari romane;

- logofatul – era seful cancelariei domnesti, pastra si aplica sigiliul domnesc pe actele oficiale. Avea si unele atributii judiciare;

- vornicul – era conducatorul slujitorilor curtii domnesti; asigura paza hotarelor; judeca anumite procese penale. In Tara Romaneasca isi exercita atributiile doar in stanga Oltului. In Moldova erau doi mari vornici, cel al Tarii de sus si cel al Tarii de jos;

- postelniculera talmaciul domnului si sfetnicul de taina al acestuia; coordona relatiile cu alte state si exercita jurisdictia asupra functionarilor inferiori de la curtea domneasca;

- vistiernicul – raspundea de strangerea veniturilor statului si de asigurarea mijloacelor necesare pentru intretinerea curtii si a armatei; judeca procesele cu privire la stabilirea si perceperea darilor; dupa instaurarea dominatiei otomane coordona si strangerea haraciului);

- camarasul – administra veniturile domnului; activitatea sa incepe din secolul al XVIII-lea, cand vistieria statului a fost separata de camara statului);

- spatarul – pastra spada domneasca, iar in anumite  situatii de razboi prelua comanda armatei;

- hatmanul – este comandantul armatei in Moldova; este mentionat in documentele istorice din vremea domniei lui Ieremia Movila);

- stolnicul – administra gradinile, camarile si pescariile domnesti;

- paharnicul– avea in grija pivnitele domnesti;

- comisulraspundea de grajdurile domnesti.

Mai existau si alti dregatori care nu faceau parte din Sfatul Domnesc si care exercitau atributii legate de persoana sau interesele domnului:

- armasulexecuta sentintele pronuntate de catre domn

- setrarul – avea in grija corturile domnesti in vreme de razboi;

- clucerul – aproviziona curtea domneasca cu grane;

- slugerul – aproviziona curtea domneasca cu carne;

- pitarul – aproviziona curtea domneasca cu paine;

- caminarul – strangea darile cuvenite domnului;

- jitnicerul– avea in grija magaziile cu grane ale curtii domnesti.

Sectiunea a III-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la organizarea bisericii

Religia crestina a fost asimilata de catre poporul roman in procesul etnogenezei prin propagarea de la om la om. Inceputa in vremea dominatiei romane, crestinarea daco-romanilor a continuat si dupa retragerea aureliana intre secolele III si X e. n. Primul strat al terminologiei religioase este format din termeni latinesti. Dar dupa formarea statelor slave in sud, influenta Patriarhiei de la Constantinopol s-a exercitat prin filiera slava. Acest fapt explica si limbajul bisericii ortodoxe romane, format din termeni de origine latina, greaca si slava. Limba slavona a devenit limba de cult, cu toate ca poporul si nici macar toti preotii nu o cunosteau. Ilustrativ in acest sens este Pravila de la Putna din 1581, scrisa in slavona, ce are si o traducere interliniara in limba romana.

Pana in secolul al XIV-lea biserica ortodoxa romana nu a avut o clara organizare ierarhica. In 1359 se fondeaza Mitropolia Tarii Romanesti de la Curtea de Arges, dependenta de Patriarhia de la Constantinopol. Apoi au fost fondate Episcopiile Severinului, de Ramnicu-Valcea si Buzau. In Moldova, Mitropolia a fost fondata in 1388 si a depins, mai intai, de Mitropolia Haliciului. Din 1401 Mitropolia Moldovei a devenit dependenta de Constantinopol. Apoi au fost infiintate Episcopiile de Roman, Radauti si Husi.

Fondarea mitropoliilor si a episcopiilor a condus la o organizare ierarhica a bisericilor si manastirilor, precum si a clerului. In fruntea bisericii se afla mitropolitul, urmat pe scara ierarhica de episcopi, protopopi, stareti si preoti. Mitropolitul facea parte din Sfatul domnesc, aflandu-se in fruntea acestuia.

Domnul exercita tutela asupra bisericii, confirma mitropolitul, episcopii si egumenii. Totodata domnul, in virtutea lui dominium eminens (dreptul suprem al domnului asupra intregului teritoriu al statului), exercita dreptul de control asupra patrimoniului bisericii. Domnii tarilor romane, precum si boierii, au donat bisericilor intinse mosii, pe aceasta cale formandu-se marile domenii feudale bisericesti, lucru care a conferit bisericii o pozitie privilegiata in cadrul statului feudal.

Sectiunea IV. Dispozitiile Legii tarii cu privire la organizarea fiscala

In legatura cu organizarea fiscala, in tarile romane domnul exercita un drept de proprietate suprema asupra intregului teritoriu al statului – dominium eminens. Din acest drept de proprietate suprema decurgea dreptul domnului de a percepe impozite (dari) de la supusii sai. Taranii aserviti, insa, aveau asemenea obligatii atat fata de stat, cat si fata de boieri. Aceste impozite erau percepute intr-un sistem ce dadea expresie celor trei forme ale rentei de tip feudal – renta in natura, renta in munca si renta in bani. Fata de faptul ca pana prin secolul al XVI-lea economia tarilor romane a fost predominant naturala, predominau impozitele in natura si in munca. Mai tarziu, in secolele XVII si XVIII trec, treptat, pe primul plan impozitele in bani.

Impozitele in natura se numeau dijme domnesti. Reprezentau a zecea parte din produsele animaliere si cerealiere, din produse piscicole si din albinarit. De aceea se mai numeau zeciuiala(in Tara Romaneasca) si deseatina(in Moldova). Din secolul al XVI-lea, unele obligatii in natura au fost transformate in bani.

Darile in munca erau denumite slujbe. Constau din diferite prestatii efectuate dupa o anumita planificare la constructia sau la repararea cetatilor, drumurilor sau podurilor domnesti, efectuarea de transporturi, gazduirea curierilor domnesti si procurarea pentru acestia a cailor de olac (de postalion – vine din turcescul "ulak”). Din secolul al XVIII-lea unele munci puteau fi rascumparate prin plata unor sume in bani, pe cand altele au fost transformate in obligatii banesti.

Impozitele in bani erau venituri constituite din o dare pe cap de persoana, din diferite taxe si din rascumpararea darilor in natura sau in munca. Initial se numeau daresau dajdie, pentru ca mai tarziu sa se numeasca biruri. Pana in secolul al XVI-lea boierii nu plateau impozite. Din secolul al XVI-lea au fost impusi si ei, desi se bucurau de unele scutiri.

Anumite categorii sociale se bucurau de unele scutiri. Era cazul dregatorilor, curtenilor si al negustorilor.

In tarile romane, impozitele in bani erau stabilite pe grupe fiscale. Aceste grupuri fiscale erau alcatuite pe criterii teritoriale, sociale, economice, etnice sau chiar religioase. Astfel se stabileau sume globale pentru judete sau tinuturi, orase sau sate, mosii individuale sau grupe de mosii, cele platite de armeni sau cele platite de catolici. Aceste sume globale se imparteau apoi pe unitati impozabile, in functie de puterea economica a gospodariilor sau a marilor domenii. Potrivit Catastifelor lui Petru Schiopul rezulta ca fiecare sat avea de platit o suma globala, impartita apoi pe gospodarii in functie de puterea lor economica, intrucat, in virtutea acestor catastife, taranii instariti (taranii de istov) plateau impozite mai mari, pe cand taranii saraci (siromahii) plateau impozite mai mici. Puterea economica a fiecarei gospodarii era apreciata in functie de numarul vitelor de munca. Starea materiala a boierilor in vederea impozitarii era apreciata dupa intinderea mosiilor cultivate prin munca taranilor aserviti. Dar aceste impozite erau percepute in sistemul cislei (isi are originea in slavonescul "cislo”, care inseamna numar), guvernat de principiul raspunderii solidare in materie fiscala, caci daca un membru al obstei satesti se dovedea a fi insolvabil, birul sau trecea asupra satenilor, in primul rand asupra rudelor si vecinilor. O data cu instaurarea si inasprirea dominatiei otomane, cand birurile sporeau de zeci de ori, taranii dadeau bir cu fugitii, fiind insolvabili. Cei ramasi in sat aveau obligatia de a plati suma globala, astfel incat, in mod frecvent, in secolele XVI si XVII, numeroase obsti satesti devin insolvabile neputand plati statului impozitele. Acele obsti, ca urmare a neplatii birului, erau aservite fie catre domnie, fie catre boierul din vecinatate care prelua plata impozitului. Pe aceasta cale, multe dintre satele libere au ajuns sa fie aservite fie catre domn, fie catre boieri.

In acelasi timp, statul feudal a fixat si o serie de taxe cum erau cele pe comercializarea produselor si pe exploatarea subsolului.

Sectiunea a V-a. Dispozitiile Legii Tarii cu privire la organizarea armatei

In primele decenii de la intemeiere, domnia era slaba, aparatul central al statului era in curs de constituire, astfel incat cele mai importante functii ale statului, inclusiv cele militare, erau exercitate de catre boierii investiti cu imunitati sau privilegii. Acesti boieri erau boierii de tara (neamuri). Termenul de "neam” vine de la latinescul "gentiles”, avand intelesul de fondatori. Ei aveau armate proprii (steaguri) cu care raspundeau la chemarile domniei in virtutea relatiilor de vasalitate. Cu timpul domnia s-a consolidat (in vremea lui Mircea cel Batran si a lui Alexandru cel Bun) si astfel domnii si-au format o oaste proprie (oastea cea mica), formata din curteni, mica nobilime, oraseni si tarani liberi.

In momente de primejdie era convocata oastea ce mare, la care participau toti locuitorii tarii, inclusiv taranii aserviti.

In sens formal, comanda armatei era exercitata de catre domn. In fapt, domnii delegau comanda armatei fie marelui spatar, fie marelui vornic, fie marelui ban, fie marelui hatman. Existau insa si formatiuni militare cu comanda proprie, exercitata de catre capitani, aga sau de catre postelnic. Din secolul al XVII-lea creste importanta mercenarilor in armatele tarilor romane, desi erau foarte costisitori. In secolele XVII si XVIII asistam la un proces de destramare, pana la disparitie, a armatelor din tarile romane.

Sectiunea a VI-a. Organizarea administrativ-teritoriala a tarilor romane in conformitate cu dispozitiile Legii tarii

In Tara Romaneasca si in Moldova au fost cunoscute mari subdiviziuni administrativ-teritoriale. Astfel, in Tara Romaneasca distingem intre partea din stanga Oltului (Muntenia) si Oltenia. In Moldova, distingem intre Tara de sus si Tara de jos. Oltenia si Tara de jos se bucurau de o larga autonomie. In acest sens, marele ban, care era cel mai important dregator din Tara Romaneasca exercita in Oltenia atributii similare celor ale domnului, putand pronunta chiar pedeapsa cu moartea. In Moldova, Tara de jos era condusa de un mare vornic, care era cel mai important dregator moldovean; acesta isi avea resedinta la Bacau. Aceste subdiviziuni au luat nastere in legatura cu desavarsirea intemeierii, pentru ca partea din dreapta Oltului si sudul Moldovei au fost incluse mai tarziu in aceste state feudale.

Pe de alta parte, teritoriul Tarii Romanesti era impartit in judete, iar cel al Moldovei in tinuturi. Judetele si tinuturile s-au format pe teritoriile fostelor cnezate, voievodate, etc., adica pe teritoriul primelor formatiuni de tip statal. Aceste unitati administrativ-teritoriale s-au constituit in vederea conservarii unei parti din atributiile exercitate inainte de intemeierea acelor formatiuni feudale. Initial promovau interese locale. Cu timpul, insa, in procesul consolidarii domniei, aceste unitati administrative au fost integrate intr-un sistem administrativ ierarhizat si supuse administrarii unor dregatori domnesti.

Judetele si tinuturile erau conduse de dregatori locali – judeti, sudeti (isi are originea in slavonescul "sud”, care desemna judecatoria), parcalabi, vornici. De aici putem observa ca unele dregatorii, desi au denumiri identice, au un continut administrativ diferit. Vornicul, spre exemplu, poate exercita atributiuni administrative la nivelul conducerii unui sat, judet, oras sau pe langa domnie. Nu intamplator, in documentele medievale, se precizeaza ca inaltii dregatori isi exercitau atributiunile la nivel central si erau desemnati prin apelativul de "mare”.

Denumirile judetelor vin, de regula, de la denumirile raurilor care le traverseaza (spre exemplu, Dolj vine de la Doleje, care inseamna "Jiul de campie”; Gorj vine de la Goreje, care inseamna "Jiul de munte”); in Moldova, tinuturile si-au preluat denumirea de la numele capitalelor (spre exemplu, Suceava, Iasi, etc.) .

Conducatorii de judete si tinuturi exercitau atributii administrative, militare si judiciare. Erau ajutati de un aparat propriu, format din globnici(erau insarcinati cu stabilirea si incasarea amenzilor penale; denumirea isi are originea in slavonescul "globa”, care are intelesul de amenda), vatafi(erau conducatorii slujbasilor domnesti), birari(erau insarcinati cu fixarea si strangerea birului). Spre sfarsitul secolulului al XVI-lea s-au suprapus acestora reprezentantii domniei, care promovau o politica de centralizare, pentru ca in secolul al XVII-lea sa constatam suprapunerea celor doua aparate intr-unul unic, aflat in dependenta fata de puterea centrala.

In judete si in tinuturi existau localitati rurale si urbane.

Orasele au aparut inca inainte de intemeiere, caci unele sate s-au transformat in targuri, iar unele targuri au devenit orase. Denumirile insa nu corespund celor din vechea Dacie Traiana. Avand in vedere ca dupa retragerea aureliana viata urbana a incetat, orasele au fost distruse, numele lor disparand din memoria romanilor. Trebuie observat in  legatura cu acest fenomen ca unii sustin o teorie, potrivit careia populatia daco-romana din spatiul carpato-danubiano-pontic a disparut definitiv dupa retragerea aureliana, de vreme ce orasele feudale romanesti nu poarta denumirea celor din Dacia Traiana. Acest argument este fals, deoarece denumirile oraselor din Dacia Traiana au disparut o data cu orasele, pe cand denumirile muntilor, ale apelor, ale localitatilor rurale s-au pastrat. Unele orase s-au fondat in legatura cu activitati comerciale (spre exemplu, Barlad), exploatari miniere (spre exemplu, Baia de Arama), navigatie fluviala (spre exemplu, Braila), organizarea tinuturilor sau a judetelor sau cu fondarea unor episcopii. Dupa intemeiere, numarul oraselor a sporit, caci domnii, in virtutea lui dominium eminens fondau orase noi fie pe teritoriile fara stapan, fie pe mosiile lor. De asemenea, si unii boieri fondau orase pe mosiile lor (spre exemplu, Craiova si Targu Jiu au fost o vreme in proprietatea boierilor Buzesti). Statutul oraselor era stabilit fie prin hrisoave domnesti, fie conform obiceiului locului, adica conform dispozitiilor Legii tarii. In baza acestor statute, orasele se bucurau de o anumita autonomie administrativa, caci aveau organe proprii de conducere.

Conducerea unui oras era exercitata de catre Adunarea generala a orasenilor, care se intrunea cel putin o data pe an. Adunarea generala a orasenilor solutiona problemele majore ale orasului si alegea membrii Consiliului orasenesc. Mandatul membrilor Consiliului orasenesc era de un an. In Moldova, orasele erau conduse de un consiliu ales, format din un soltuz si 12 pargari. In Tara Romaneasca, acest consiliu era format dintrt-un judet si 12 pargari.

Acest consiliu exercita pe plan local atributii relativ cuprinzatoare:

- organiza strangerea impozitelor;

- decidea cu privire la atribuirea de terenuri;

- rezolva problemele edilitare;

- avea atributii judiciare;

- organiza si asigura intretinerea armatei orasului;

- asigura relatiile cu domnia;

- intocmea acte oficiale si, in acest sens dispunea de o pecete proprie;

- iar unele orase, mai dezvoltate, aveau chiar dreptul de a bate moneda proprie (spre exemplu, Barladul).

Incepand din secolul al XVI-lea, o data cu centralizarea puterii, peste aparatul local al oraselor se suprapune un aparat format din dregatori domnesti – pristav(anunta stirile oficiale),staroste(conducea un tinut aflat la marginea tarii), vames(incasa veniturile vamii), vornicul de oras(exercita atributii judecatoresti). Cu timpul, aceasta dependenta a oraselor fata de domnie sporeste, dar, cu toate acestea, orasele din tarile romane si-au pastrat o anumita autonomie pana la formarea statului national roman modern.

Teritoriul unui oras cuprindea trei zone:

- vatra orasului – era formata din cladiri;

- hotarul orasului – era format din terenurile din jurul orasului, cultivate de catre oraseni;

- ocolul orasului – era format dintr-un anumit numar de sate.

Incepand din secolul al XVI-lea, cu aprobarea domnului, orasenii se puteau organiza in bresle.

Localitatile rurale erau de doua feluri:

- sate libere;

- sate aservite.

Satele libere erau organizate dupa formula traditionala in obsti satesti (libere). Satele libere se numeau mosnenesti in Tara Romaneasca si razesesti in Moldova. Dupa intemeiere, aceste sate s-au integrat in sistemul feudal de sine statator, iar unele dintre atributiile traditionale de autoconducere au fost preluate de catre stat, si anume cele in materie administrativa si judiciara. Cu toate acestea, obstile satesti au continuat sa exercite chiar si in epoca feudalismului dezvoltat o serie de atributii privind solutionarea litigiilor dintre sateni, instrainarea pamantului din obstea sateasca si raspunderea colectiva in materie penala si fiscala.

Satele aservite se aflau pe domeniile feudale si nu se bucurau de autoconducere. Dimpotriva, erau administrate de un reprezentant al boierului, numit vatafsau vataman.

Sectiunea a VII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la dreptul de proprietate

In societatea feudala, cel mai important obiect al dreptului de proprietate a fost pamantul, care, conform dreptului medieval din intreaga Europa, inclusiv conform dispozitiilor Legii tarii, consacra proprietatea divizata asupra pamantului. Intregul teritoriu al statului se afla in proprietatea domnului in virtutea lui dominium eminens. Pe de alta parte nobilii, clerul, taranii liberi, precum si taranii aserviti exercitau o proprietate subordonata, denumita dominium utile. Acest sistem al proprietatii divizate isi are originea in organizarea proprietatii din provinciile romane.

Existenta lui dominium eminens, ca proprietate suprema, este atestata prin numeroase institutii juridice reglementate de catre dispozitiile Legii tarii. Spre exemplu, conform dreptului de predalica (preadalica) domnul, in calitate de proprietar suprem, avea dreptul de a revoca toate donatiile pe care le-a facut vasalilor sai, in ipoteza in care acei vasali si-au incalcat obligatia de dreapta si credincioasa slujba fata de domnie. In al doilea rand, domnul avea dreptul sa vina la succesiunea tututor proprietatilor funciare ramase fara mostenitori. Apoi domnul avea un drept suprem de control asupra tuturor actelor prin care se transmitea dreptul de proprietate asupra pamantului, cum ar fi contractele de donatie si contractele de vanzare, intrucat asemenea contracte produceau efecte juridice numai daca erau confirmate prin hrisov domnesc, ocazie cu care partile contractante aveau obligatia de a-i darui domnului o cupa confectionata dintr-un material pretios sau un cal de rasa. Aceasta obligatie purta numele, dupa caz, de dare a calului sau a cupei, iar prin executarea ei se recunostea autoritatea suprema a domnului. Domnul putea fonda pe terenurile pustii sau pe cele pustiite noi localitati, putea decide cu privire la organizarea administrativ-teritoriala, dupa cum avea si dreptul de a confisca mosiile boierilor hicleni.

Proprietatea subordonata – dominium utile – era exercitata, in primul rand, de catre nobili, cler sau chiar de catre domn, in calitate de persoana particulara.

Cu privire la proprietatea boiereasca au existat discutii, pentru ca s-a sustinut ca proprietatea boiereasca a putut sa apara numai dupa intemeiere, nu si inainte, pentru ca boieria este un titlu nobiliar, titlu care nu decurge din calitatea de mare proprietar funciar, ci se acorda prin hrisov domnesc. Astfel, daca boieria, ca titlu nobiliar, este posterioara intemeierii, s-a considerat pe cale de consecinta ca si proprietatea boiereasca este posterioara intemeierii si ca provine din danie domneasca. Acesti autori nu au facut distinctia intre calitatea de boier in sens economic si calitatea de boier in sens politic, deoarece boier in sens economic poate fi considerat orice mare proprietar funciar, pe cand boierul in sens politic este acel mare proprietar funciar care a fost innobilat de catre domn prin hrisov domnesc. Prin urmare, boieri in inteles economic au existat si inainte de intemeiere, asa cum a existat si marea proprietate funciara. De pilda, Constantin Capitanul si-a dat seama ca boierii sunt mai vechi decat institutia domniei, caci spune in legatura cu inteneierea Tarii Romanesti urmatoarele: "atunci s-au adunat boieri de au fost de neam mare si pusera banovat un neam de le zice Basarabi”. De asemenea, Ioan de Tarnave afirma ca boierii din Moldova s-au intrunit si au hotarat sa il cheme pe Bogdan din Maramures si sa-l aleaga domn al Moldovei. Observam deci ca Ioan de Tarnave si Constantin Capitanul recunosc celor ce s-au strans in jurul lui Basarab si a celor ce l-au chemat pe Bogdan calitatea de boieri. De aici rezulta ca marea proprietate boiereasca este anterioara intemeierii. Dupa intemeiere, proprietatea boiereasca putea izvori si din dania domneasca. Initial, aceste donatii aveau caracter viager, pentru ca, incepand din secolul al XV-lea sa devina ereditare.

Trasatura dominanta a marii proprietati feudale este imunitatea de tip feudal. In virtutea acestor imunitati, boierii puteau exercita pe teritoriile lor o parte din functiile statului, in sensul ca boierii isi administrau domeniile prin aparatul propriu de slujitori, asigurau strangerea impozitelor pentru domnie, intretineau o armata proprie, judecau procesele pe domeniile lor. Existenta acestor imunitati se explica, in primul rand, prin faptul ca marii boieri (boierii de tara) sunt intemeietorii tarilor romane. Ei au creat statul feudal, unindu-se in jurul unui voievod pe care l-au ales domn si caruia i-au transmis o parte din atributiile lor militare, administrative si judiciare, atributii pe care domnul urma sa le exercite prin aparatul propriu, central, la nivelul intregului stat feudal proaspat format. In acelasi timp, intemeietorii au inteles sa pastreze si pentru ei o parte din vechile atributii exercitate odinioara ca si voievozi, juzi, cnezi, jupani, etc., pe care le-au exercitat, in calitate de boieri de tara, dupa intemeiere, in forma imunitatilor de tip feudal. In al doilea rand, imunitatile consacrate prin dispozitiile Legii Tarii se explica si prin faptul ca, in primele decenii, aparatul central nu era suficient de puternic si de bine organizat pentru a putea exercita toate functiile statului, astfel incat in primele decenii dupa intemeiere, functiile statului au fost impartite intre domn si boierii de tara investiti cu imunitati si exercitate in paralel de catre acestia.

In limbajul Legii tarii, in Tara Romaneasca imunitatile erau desemnate prin ohaba(isi are originea in slavonescul "ohaba”, care are intelesul de mosie ereditara), iar in Moldova prin uric(este de origine maghiara, "orok” avand intelesul de mosie ereditara). Initial, aceste imunitati erau acordate de catre domn boierilor de tara printr-o formula concentrata, de natura sa ne arate ca boierul de tara putea sa exercite pe domeniul sau toate atributiile de tip statal, de unde rezulta ca imunitatea nu decurgea din calitatea de mare proprietar feudal, ci se acorda de catre domnie prin hrisov domnesc. In Tara Romaneasca se utiliza formula "sa-i fie de ocina si ohaba” (cuvantul "ocina” isi are originea in slavonescul "ocina”, care inseamna proprietate), iar in Moldova se utiliza formula "sa-i fie uric cu tot venitul”. Cu timpul insa, dupa domniile lui Mircea cel Batran si Alexandru cel Bun, puterea centrala se consolideaza (in timpul domniilor lui Vlad Tepes si Stefan cel Mare), domnii fiind in masura sa exercite functiile statului. Asistam, astfel la un proces de restrangere a imunitatilor, incat in vremea lui Stefan cel Mare, de regula, imunitatile de tip feudal se acordau printr-o formula descriptiva, aratandu-se expres ce anume atributii poate exercita boierul de tara pe domeniul sau, atributii insa precis determinate. Mai mult decat atat, se constata ca in secolul al XV-lea unii boieri de tara exercita imunitatile nu doar asupra domeniilor lor, ci si asupra unor sate libere din vecinatate, ceea ce nu inseamna ca aceste sate au devenit dependente, pentru ca ele nu si-au pierdut dreptul de proprietate asupra pamantului, ci doar dreptul de a se autoadministra. Aceste cazuri erau mentionate in documente si se caracterizau prin aceea ca se preciza ca imunitatea se exercita acolo unde a fost cneaz sau jude o anumita persoana (spre exemplu, "sa-i fie de uric acolo unde a fost cneaz Dragomir”).

Apare si proprietatea bisericeasca, ce isi are originea exclusiv in daniile facute de catre domn sau de catre particulari. Aceste danii erau facute in scopuri pioase, iar bunurile care facusera obiectul lor nu puteau fi instrainate fara consimtamantul expres al donatorilor. Inaltul cler se bucura pe domeniile sale de imunitati mult mai largi decat cele acordate boierilor, in special in materie judiciara, pentru ca aici inaltul cler se bucura de o deplina autonomie fata de domni. Cu timpul, a inceput sa se practice inchinarea manastirilor catre Muntele Athos, astfel incat cele mai multe dintre venituri nu au mai fost utilizate in scopuri pioase.

Dar si domnul avea domeniile sale private, ce aveau regimul proprietatii nobiliare, pe care domnul le dobandise fie inainte de inscaunare, fie ulterior inscaunarii. Domnul, in calitate de mare proprietar funciar, putea exercita pe domeniile sale imunitati de tip feudal.

In sfera lui dominium utile intra si proprietatea taranilor liberi, organizati in obsti. Dispozitiile Legii tarii cu privire la fizionomia dreptului de proprietate asupra mosiei obstei satesti poarta amprenta stravechilor traditii, in sensul ca obstea sateasca exercita chiar si in feudalismul dezvoltat un drept superior de supraveghere si control asupra intregului hotar al obstei, in ciuda faptului ca, dupa intemeiere, stravechea folosinta pe care o exercitau satenii asupra vetrei satului (formata din casele, curtile si gradinile taranilor) si terenurilor arabile se dezvoltase intr-o veritabila proprietate privata. Aceasta, conform stravechii traditii, putea fi extinsa prin munca proprie, prin desteleniri si defrisari. Aceste extinderi ale proprietatii private trebuiau aprobate de catre Adunarea megiesilor sau de catre domn, daca era vorba de terenurile nimanui. Astfel, s-au format, pe langa loturile matca, prisacile, viile, poienile, fanetele, branistile, gradinile de legume, vadurile de moara si morile.

Vadurile de moara, atunci cand apa se afla in proprietatea obstei, puteau fi atribuite unuia dintre membrii obstei. In ipoteza in care marile ape, care erau in proprietatea domnului, treceau prin hotarul obstii, vadul de moara putea fi atribuit unuia dintre membrii obstii prin hrisov domnesc.

Toate aceste stapaniri private aveau un regim juridic diferit, reglementat prin norme de sine statatoare. De aceea, in terminologia noastra medievala, intalnim termeni ca legea prisacilor, legea viilor, legea branistelor, etc.

Dispozitiile cu privire la obstea sateasca au consacrat atat proprietatea privata, cat si stapanirea devalmasa. Proprietatea privata purta asupra vetrei satului, asupra terenurilor destinate agriculturii (tarini – termen romanesc) si asupra terenurilor dobandite prin munca proprie, iar pasunile, podurile si apele se aflau in stapanirea devalmasa, conform vechilor traditii romanesti.

Cei ce detineau pamant cu titlu de proprietate privata aveau acces si la exploatarea bunurilor aflate in devalmasie, cu conditia de a nu le schimba destinatia. Dar in ciuda faptului ca teritorii intinse din mosia obstei se aflau in proprietate privata, totusi obstea sateasca a pastrat si exercitat un drept superior de supraveghere si control asupra intregului hotar al obstei satesti, adica asupra intregii mosii a obstei, in vederea asigurarii unitatii economice a obstei satesti. In acest sens, avem, mai intai, in vedere faptul ca megiesii, in calitatea lor de proprietari asupra pamantului, aveau dreptul de dispozitie, astfel incat a aparut pericolul ca terenuri din hotarul obstei sa fie transmise unor persoane straine de obstea sateasca, fenomen de natura a afecta unitatea economica a obstii. De aceea, dispozitiile Legii tarii au preluat din dreptul romano-bizantin un procedeu juridic numit dreptul de protimis (dreptul de precumparare si rascumparare). In virtutea dreptului de precumparare pe care il puteau exercita megiesii din obste si, in primul rand, rudele si vecinii aceluia care dorea sa-si vanda ocina (proprietatea ereditara), trebuia facuta publica intentia de vanzarefie la trei targuri succesive, fie trei duminici la rand, in biserica, dupa slujba. Daca se indeplineau aceste forme de publicitate si nici un membru al obstei nu dorea sa-si exercite dreptul de precumparare (de preemtiune), atunci terenul putea fi instrainat unei persoane din afara obstei. Daca terenul era vandut fara respectarea dreptului de precumparare, actul respectiv era nul. Daca insa terenul fusese instrainat cu respectarea formelor de publicitate unei persoane din afara obstei, in termen de un an de la data vanzarii, oricare membru al obstei se putea razgandi si putea sa exercite dreptul de rascumparare, adica intorcea pretul cumparatorului strain de obste. Pe aceasta cale terenul revenea in stapanirea unui membru al obstei.

Pe de alta parte, Legea tarii a creat un procedeu juridic de natura sa anihileze dreptul de protimis, intrucat dreptul de protimis dobandise o functie originala, in sensul ca a fost utilizat cu precadere in vederea asigurarii solidaritatii obstei satesti. Pentru a contracara un asemenea drept, favorabil taranilor liberi, Legea tarii a creat o institutie favorabila boierilor – infratirea pe mosie.

Vechile popoare au practicat infratirea ca pe o forma de creare a rudeniei artificiale, ca o reactie la fenomenul descompunerii gintilor, pentru ca gintile erau comunitati intemeiate pe rudenia de sange. In momentul in care ginta incepe sa se descompuna in mari familii patriarhale, oamenii incep sa aiba sentimentul izolarii, incat apare infratirea prin amestecul sangelui ca forma artificiala a crearii rudeniei de sange. Ulterior infratirea a evoluat in sensul ca in epoca feudala se practica infratirea pe biblie, devenind frati de cruce.

Dar pe langa aceasta forma a infratirii mostenita de demult, Legea tarii a creat o noua varianta a infratirii, si anume infratirea cu efecte patrimoniale. Conform acestui procedeu, doua sau mai multe persoane se infrateau pe anumite bunuri, in sensul ca infratitii puneau in comun acele bunuri si deveneau frati nedespartiti (coproprietari ai acelor bunuri). Cum, de regula, se puneau in comun mosii, infratirea cu efecte patrimoniale a fost reglementata de Legea tarii sub denumirea de infratirea pe mosie. De regula, cei infratiti puneau in comun mosiile lor, in intelesul ca fiecare venea cu mosia proprie. Uneori, infratirea se realiza intre mai multe persoane pe mosia unei singure persoane, astfel incat cei infratiti deveneau coproprietarii unei mosii. Boierii romani au recurs la forma infratirii pe mosie, deoarece boierul se infratea cu taranul din obste pe pamantul acestuia din urma. Pe aceasta cale, boierul infratit devenea ruda cu taranul si coproprietar. Ca atare, putea sa exercite dreptul de precumparare si de rascumparare, intrucat era considerat membru al obstii. Prin achizitii succesive, boierii reuseau sa dobandeasca toate terenurile din hotarul obstei satesti si, pe cale de consecinta, sa isi aserveasca obstile libere. Iata cum, in evolutia sa seculara, dreptul de protimis combinat cu infratirea pe mosie s-a transformat intr-o puternica arma juridica indreptata impotriva taranilor liberi.

Pe langa proprietatea nobiliara si cea a taranilor liberi, dispozitiile Legii tarii au consacrat si proprietatea taranilor aserviti. Taranii aserviti se aflau pe domeniile nobiliare, se aflau in dependenta fata de nobili sau fata de cler si aveau un statut juridic inferior. Aceasta problema trebuie observata in paralel cu modul in care era structurat orice domeniu feudal.

 Domeniile feudale cuprindeau doua parti:

- doua treimi din domeniu erau atribuite spre folosinta taranilor aserviti;

- rezerva boiereasca, care cuprindea o treime din domeniul feudal, se afla in proprietatea absoluta a feudalului.

 Taranii aserviti aveau obligatia de a munci intreaga mosie. Recolta de pe rezerva boiereasca apartinea nobilului, iar recolta obtinuta de pe terenul dat in folosinta era impartita, deoarece taranul aservit retinea noua zecimi din aceasta, iar boierul restul de 10% din recolta sub forma zeciuielii. Asadar, taranii aserviti stapaneau pamantul cu titlu de folosinta. Acest drept de folosinta asupra terenului se exercita pe baze legale, si nu pe baze contractuale, deoarece, conform dispozitiilor Legii tarii, boierii aveau obligatia sa puna la dispozitia taranilor aserviti doua treimi din mosie. Daca boierii nu respectau aceasta obligatie ce rezulta din dispozitiile Legii tarii, acestia puteau fi chemati in fata domniei si pedepsiti pentru incalcarea Legii tarii.

In secolul al XVIII-lea, prin reformele infaptuite de catre ConstantinMavrocordat, s-a desfiintat sistemul aservirii taranilor, incat de atunci ei dobandeau dreptul de folosinta asupra pamantului boieresc prin contract; boierii, profitand de situatia in care se aflau taranii, le impuneau prin contract obligatii mult mai grele decat cele care rezultau din Legea tarii. Iata de ce s-a afirmat ca prin desfiintarea aservirii taranilor si prin inlocuirea regimului legal cu cel contractual taranii aserviti au avut numai de pierdut.

 Totodata, Legea tarii le recunostea taranilor aserviti dreptul de a exercita o stapanire personala asupra terenurilor defrisate sau destelenite doar cu acordul boierului, precum si asupra unor suprafete de pamant situate in afara domeniilor feudale.

La randul lor, conform obiceiului, si orasenii exercitau un drept de proprietate, caci orasele noastre medievale cuprindeau vatra satului, ocolul si hotarul orasului. Vatra orasului era zona in care se construiau cladiri, ateliere, locasuri de comert si de cult. Hotarul orasului cuprindea terenurile cultivate de catre oraseni, iar ocolul, asa cum am mai aratat, cuprindea un numar de sate dependente de oras. Orasenii ce practicau mestesugurile exercitau proprietatea asupra atelierelor si marfurilor produse, negustorii exercitau proprietatea asupra locasurilor de comert si asupra marfurilor. In acelasi timp, si unii si altii exercitau proprietatea asupra pamantului, pentru ca unii dintre acestia practicau agricultura.

Si robii exercitau un drept de proprietate, recunoscut de Legea tarii, dovada ca existau dregatori inferiori – juzii de tigani – ce strangeau impozitele platite de robi pe salasurile lor. De asemenea, cei care practicau unele mestesuguri, exercitau si un drept de proprietate asupra uneltelor de lucru.

Sectiunea a VIII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la statutul juridic al persoanelor

Persoanele au capacitate de drept si capacitate de fapt.

Capacitatea de drept desemneaza aptitudinea fiintelor umane de a fi subiecte de drept.

Capacitatea de fapt desemneaza aptitudinea fiintei umane de a avea reprezentarea consecintelor actelor si faptelor sale.

In dreptul modern, capacitatea persoanelor este unitara, pe cand in dreptul sclavagist era foarte diversificata. In societatea feudala capacitatea persoanelor era reglementata printr-un sistem al castelor de tip feudal, caste care reprezentau categorii sociale inchise si ereditare si care au un statut juridic de sine statator.

Conform Legii tarii, existau cinci asemenea caste:

- boierii;

- taranii liberi;

- taranii aserviti;

- orasenii;

- robii.

Conceptul de "boier” are, in istoria noastra sociala, doua acceptiuni: una economica si una politica.

Din punct de vedere economic, erau considerati boieri marii proprietari funciari.

Din punct de vedere politic, erau considerati boieri doar marii proprietari funciari care fusesera innobilati de catre domn prin hrisov domnesc.

 In documentele vremii redactate in slavona, in Tara Romaneasca boierii erau denumiti jupani, pe cand in Moldova erau numiti pani. In documentele redactate in latina erau denumiti baronessau boyarones.

Boierii erau de mai multe feluri.

Conform unui prim criteriu, boierii se clasificau in:

- dregatori domnesti;

- boieri de tara.

 Alt criteriu ne face sa delimitam boierii mari de boierii mici.

Initial, boierii de tara au impartit cu domnul exercitiul functiilor statului, prin intermediul Sfatului domnesc. Raportul de forta, insa, s-a schimbat, astfel incat odata cu centralizarea, atributiile boierilor de tara au fost preluate de catre dregatorii domnesti (boierii de slujbe). Relatiile dintre domn si boieri erau reglementate in sistemul vasalitatii, in sensul ca relatiile domn-boieri se stabileau pe baze contractuale, cu drepturi si obligatii reciproce, si constituiau baza politica a sistemului feudal. Boierii aveau obligatiile de a raspunde cu steagurile lor la chemarea domniei, de a duce la indeplinire poruncile domnesti si de a presta o dreapta si credincioasa slujba. Domnul avea obligatiile de a-i proteja pe boieri fata de pericolele interne si externe si de a-i milui (a le face donatii) pentru dreapta si credincioasa slujba.

In practica feudala s-a constatat ca doar boierii s-au bucurat de plenitudinea drepturilor politice si civile, pe cand celelalte categorii sociale aveau un statut juridic inferior.

Taranii liberi traiau fie in obsti satesti libere, fie in afara obstilor satesti. Cei ce traiau in afara obstilor se numeau cnezi (judeci), caci dupa intemeiere unii dintre cnezi (judeci) s-au transformat in boieri, pe cand altii au decazut in randurile taranilor liberi. De aceea, in epoca feudalismului dezvoltat taranii liberi sunt desemnati prin termenul de "judec”.

Obstile satesti libere exercitau si pe mai departe un drept de autoconducere, mai restrans, fata de faptul ca obstea libera a fost inclusa in stat, iar o parte dintre atributiile ei de autoconducere au fost preluate de catre organele specializate ale statului.

Taranii aserviti, in secolele XV si XVI, erau denumiti rumani in Tara Romaneasca, vecini in Moldova si iobagi in Transilvania.

Unii autori au sustinut ca exista un drept distinct ce reglementa statutul juridic al rumanilor si care nu se confunda cu Legea tarii. Aceasta teorie a fost sustinuta de profesorul Constantin Giurescu. In documentele noastre medievale, termenul de "ruman” are si inteles etnic si inteles social, astfel incat dreptul rumanesc la care se referea profesorul Constantin Giurescu, care il considera ca fiind diferit de Legea tarii, este de fapt un drept al romanilor, deoarece sintagma de "drept rumanesc” nu desemneaza un drept social, ci unul etnic. Prin forta argumentului se poate observa cu usurinta ca dreptul rumanesc se confunda cu Legea tarii, ceea ce nu inseamna ca Legea tarii nu cuprindea si norme aplicate doar taranilor aserviti.

Statutul juridic al taranilor dependenti era definit, in primul rand, prin dreptul de proprietate incompleta pe care boierii il exercitau asupra lor, deoarece ei puteau fi vanduti doar odata cu mosia. Totodata, ei aveau fata de boieri obligatiile care decurgeau din cele trei forme ale rentei de tip feudal, precum si dreptul de a primi pamant in folosinta si de a pastra o parte din recolta.

Procesul de aservire a taranilor a cunoscut doua momente principale. Primul este dependenta personala, iar al doilea legarea de pamant a taranilor.

Dependenta taranilor este cunoscuta inca din epoca intemeirii, fiind mai tarziu completata cu legarea de pamant. Prin urmare, nu trebuie confundat conceptul de "aservire” a taranilor cu dependenta personala, caci aservirea presupune intrunirea si a dependentei personale, si a legarii de pamant. Pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea, taranii se aflau in dependenta personala fata de boieri, caci aveau obligatia de a executa poruncile boieresti. In caz contrar puteau fi certati, adica pedepsiti, de catre domn sau de catre boieri. Daca isi executau obligatia de ascultare, precum si obligatiile pecuniare fata de boieri, se puteau muta oricand pe alta mosie. Abia la sfarsitul secolului al XVI-lea dependenta personala a fost completata cu legarea de pamant.

Legarea de pamant a fost pusa in mod gresit pe seama lui Mihai Viteazul, intrucat acesta, in toamna anului 1595, dupa batalia de la Calugareni  a dat un asezamant cunoscut sub denumirea de Legatura lui Mihai. Prin acest asezamant s-a precizat "care pe unde va fi sa fie vecin pe veci”. De aici s-a tras concluzia ca Mihai Viteazul i-ar fi legat pe taranii aserviti de pamant. Numai ca, acea afirmatie a lui Mihai, care, de fapt, este un ordin, a fost scoasa din context. Avem in vedere faptul ca dupa Calugareni, Mihai s-a retras, iar taranii aserviti au inceput a fugi de frica turcilor in Oltenia, iar boierii din Muntenia si-au exercitat dreptul de a-i urmari pe taranii fugari si de a-i readuce pe mosii. In acele conditii, Mihai a dat asezamantul cu pricina, prin care le-a interzis boierilor sa-i urmareasca pe taranii fugari si sa ii readuca pe mosii, astfel incat acei tarani au ramas in Oltenia. Pe aceasta cale, taranii au fost dezlegati de pamant in Muntenia, fiind legati de pamant in Oltenia. Aceasta nu insemana ca Mihai Viteazul a creat institutia legarii de pamant a taranilor aserviti, deoarece boierii, asa cum s-a aratat, aveau dreptul de a-i urmari pe taranii fugari si inaintea Legaturii lui Mihai. Din acel moment, in documentele vremii acei tarani sunt numiti "rumani de legatura”.

Aservirea taranilor s-a realizat, la origine, prin sila si cotropire, adica prin mijloace violente. Mai tarziu, dupa intemeiere, Legea tarii a creat procedee juridice prin intermediul carora taranii liberi puteau fi aserviti, cunoscute sub denumirea de "forme de cadere in rumanie”.

O prima forma este contractul de vanzare, caci, in mod relativ frecvent, taranii liberi isi vindeau unui boier pamantul si libertatea. Altfel spus, instrainarea pamantului nu atragea dupa sine caderea in rumanie, pentru aceasta fiind necesara o clauza expresa care sa prevada instrainarea libertatii.

Alta forma de creare a rumaniei era contractul de donatie. Pe aceasta cale, taranul dona boierului pamantul odata cu libertatea. Clauza prin care se instraina libertatea trebuia sa prevada in mod expres acest lucru, ca si in cazul contractului de vanzare-cumparare.

Taranii liberi puteau cadea in rumanie si prin efectele produse de contractul de imprumut. Taranii liberi care contractau imprumuturi banesti de la boieri includeau la sfarsitul contractului o clauza expresa, prin care se prevedea ca, daca debitorul nu plateste la scadenta, va cadea automat in rumanie.

Taranii liberi mai cadeau in rumanie prin efectele hotararilor judecatoresti. Precum stim, in cadrul obstilor satesti libere a functionat principiul raspunderii colective in materie fiscala si in materie penala. In virtutea acestui principiu, daca membrii obstii nu puteau plati suma globala, era aservita boierului ce platea acea suma sau de catre domnie.

In materie penala, raspunderea colectiva rezulta din faptul ca, dupa intemeiere, obstea sateasca a pierdut dreptul de a judeca faptele penale, dar a pastrat dreptul de a-i urmari pe infractori si de a-i preda slujitorilor domnesti, pentru ca statul sa ii judece si sa ii pedepseasca. Daca obstea nu isi indeplinea obligatia de a depista infractorul, era condamnata la plata unei amenzi penale. In caz de neplata a amenzii, obstea era aservita fie catre domnie, fie catre boierul care platea amenda.

In mod simetric, Legea tarii a creat si procedee prin care se putea obtine iesirea din rumanie. Mentionam rascumpararea din rumanie prin plata unor sume de bani, iertarea de rumaniesi hotararea judecatoreasca, deoarece uneori Sfatul domnesc judeca procesele dintre boieri si taranii aserviti si, constatandu-se ca taranii au fost aserviti prin sila, li se dadea dreptate si, pe aceasta cale, isi redobandeau libertatea si pamantul.

In ceea ce priveste statutul juridic al orasenilor, Legea tarii le recunoaste un drept de autoconducere exercitat prin Adunarea orasenilor, Consiliul orasenesc si prin breslele de mestesugari, acestea din urma incepand a fi organizate inca din secolul al XVI-lea in orase.

Orasenilor nu li se aplica, potrivit dispozitiilor Legii tarii, un statut unitar, deoarece conceptul de "orasean” are un continut neomogen.

Orasenii erau impartiti in trei categori:

- patriciatul oraselor, care era format din privilegiatii care exercitau conducerea oraselor;

- negustorii si mestesugarii;

- agricultorii, care lucrau terenurile aflate in hotarul orasului. Acestia puteau fi liberi sau aserviti.

Robii au un statut juridic reglementat prin dispozitiile Holobskoe pravo (dreptul holobilor sau al robilor), norme ce apartineau Legii Tarii. La origine, robii proveneau dintre pecenegi si cumani, mai tarziu dintre tatari si tigani. De aici putem trage concluzia ca un crestin nu putea fi rob in statele feudale romanesti. Din punct de vedere juridic, robul nu era considerat a fi persoana, nu avea capacitate juridica, nu era considerat subiect de drept, era asimilat bunurilor. Cu toate acestea, spre deosebire de sclav, care putea fi ucis, robul nu putea fi ucis de catre stapanul sau fara ca acesta din urma sa nu ramana nepedepsit. In schimb, robul putea fi supus unor corectii fizice. In cazul in care robii ar fi comis vreun delict, stapanul ii putea abandona in mainile victimei delictului pentru ca victima sa isi exercite asupra lor dreptul de razbunare, dupa cum stapanul putea despagubi pe victima delictului prin plata unei sume de bani.  Neavand capacitate juridica, robul nu putea incheia acte juridice in nume propriu, dar, dupa modelul roman, putea incheia acte juridice imprumutand capacitatea stapanului sau cu conditia ca, prin efectele produse de acele acte, situatia stapanului sau sa devina mai buna. Totodata, in vederea stabilirii filiatiei, robilor li s-a recunoscut dreptul de a incheia o casatorie inferioara, dupa cum li s-a recunoscut si dreptul de a exercita un drept de proprietate asupra salasului si asupra uneltelor de munca. Robii puteau fi domnesti, boieresti sau manastiresti. Statutul de rob putea inceta fie prin dezrobire, care putea fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie prin denuntarea stapanului pentru hiclenie sau pentru calpuzanie. Incetarea statutului de rob avea ca efect crestinarea.

Sectiunea a IX-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la rudenie, familie si succesiuni

Familia era formata din rudele cele mai apropiate, avand ca nucleu parintii si copiii. Era consacrata o anumita egalitate intre soti, determinata de conditiile de viata specifice obstii satesti. Astfel, ambii soti exercitau puterea parinteasca asupra copiilor, iar sotia supravietuitoare putea exercita singura puterea parinteasca asupra copiilor minori. In cadrul familiei exista obligatia reciproca de intretinere si protectie

Conform dispozitiilor Legii tarii, rudenia este de trei feluri: de sange, prin alianta si duhovniceasca (spirituala).

Rudenia de sange este legatura dintre persoanele care descind din acelasi autor. Legea tarii distinge intre rudenia de sange in dreapta linie, in sus si in jossi rudenia de alaturi.

Alianta este legatura dintre rudele unui sot si rudele celuilalt sot.

Rudenia spirituala, in conformitate cu dispozitiile Legii tarii, rezulta din tainele botezului si ale cununiei; practic, in sfera sa de cuprindere includea relatiile dintre nasi si fini.

Legea tarii prevede, totodata, gradele de rudenie, numerotate dupa numarul generatiilor ce se interpun intre rudele respective. In functie de gradul de rudenie, erau stabilite drepturi si obligatii de ajutor reciproc si intretinere, precum si drepturi succesorale. Cele mai importante efecte patrimoniale le genereaza rudenia de sange, pentru ca aceasta constituia fundamentul succesiunii. De asemenea, rudenia de sange in linie directa constituie si piedica la casatorie la infinit, pe cand rudenia de sange in linie colaterala constituia piedica la casatorie pana la gradul al patrulea.

Legea tarii cunoaste si alte forme de rudenie, precum rudenia derivata din infratire si rudenia derivata din infiere.

Conform dispozitiilor Legii tarii, casatoria constituia o relatie maritala intre soti, cu drepturi si obligatii reciproce pentru acestia. Casatoria era privita ca un act religios bazat pe liberul consimtamant al viitorilor soti. Pentru a se considera incheiata casatoria, trebuiau parcurse mai multe etape. Conform obiceiului, mai intai avea loc momentul cunoasterii viitorilor soti – vederea in fiinta. Daca viitorii soti se agreeaza, se trece la urmarea de vorba, etapa caracterizata prin tratativele parintilor cu privire la zestrea viitorilor soti. Incepand din secolul al XVII-lea,  datorita faptului ca zestrea se constituia numai pentru fete, se contureaza o noua etapa, si anume intocmirea foii de zestre. Dupa aceste etape urma binecuvantarea parintilor si binecuvantarea religioasa, deoarece casatoriile erau considerate a fi incheiate in cer. Cu aceasta ocazie, la oficierea casatoriei in biserica nu se incheia un act scris.

Din Statutele Tarii Fagarasului rezulta ca binecuvantarea religioasa nu putea fi data in lipsa binecuvantarii parintesti. De aceea, prin intermediul Statutelor Tarii Fagarasului a fost consacrata casatoria cu fuga. Pe aceasta cale, atunci cand parintii refuza sa ii binecuvanteze pe cei doi tineri, are loc un simulacru de rapire, ocazie cu care viitorul sot rapeste viitoarea sotie cu voia ei, dupa care plateste o amenda simbolica. Aceastra amenda ce era platita, in mod simbolic, de catre viitorul sot, producea aceleasi efecte ca si binecuvantarea parinteasca.

Din ceremonialul casatoriei, din procedura petitului si din constituirea zestrei rezulta ca tinerii trebuiau sa tina seama si de invoirea parintilor. Cu ocazia incheierii casatoriei se constituia zestrea tinerilor casatoriti. La origine, avand in vedere caracterul democratic al familiei, ambii soti erau inzestrati de catre parinti ca o recunoastere a muncii depuse in sanul familiei. Zestrea sporea prin darurile facute de vecini si prieteni cu ocazia sarbatoririi nuntii. Incepand din secolul al XVII-lea au aparut foile de zestre, deoarece dota (zestrea) era constituita doar din bunurile cu care venea in casatorie femeia. Tot din acea perioada incep a fi mentionati vanatorii de zestre. De aceea, parintii fetelor luau diferite masuri juridice pentru protejarea integritatii zestrei.

Alaturi de rudenia de sange, un alt impediment la casatorie era si starea de robie a unuia dintre soti, care atragea caderea in robie atat a sotului liber, cat si a copiilor rezultati dintr-o asemenea casatorie.

Divortul putea fi obtinut fie in biserica, fie prin repudiere. Barbatul isi putea repudia sotia, dupa cum si sotia isi putea repudia barbatul. Daca divortul se pronunta din vina sotiei, zestrea ramanea la barbat.

Legea tarii a consacrat, din punct de vedere juridic, urmatoarele categorii de copii:

- copii firesti (legitimi);

- copii din flori (naturali) – erau nascuti in afara casatoriei;

- copii de suflet (adoptati);

- hiastrii(copiii vitregi) – apartineau unuia dintre soti dintr-o alta casatorie;

- copiii dobanditi prin efectul infratirii.

In limbajul Legii tarii, succesiunile sunt desemnate prin termenul de "mostenire”. Acest termen isi are originea in tracul "mos”, conform formulei "mosie mostenita”. Dispozitiile legii tarii in materie reglementeaza mostenirea fara testament (mostenirea legala) si mostenirea testamentara.

Mostenirea fara testament este astfel denumita pentru ca este deferita in conformitate cu dispozitiile Legii tarii in cazul in care nu exista mostenitori testamentari, fie pentru ca nu exista testament, fie pentru ca acesta nu a fost valabil intocmit. Mostenirea fara testament este desemnata si prin sintagma de "mostenire legala”, intrucat succesorii vin la mostenire potrivit legii.

Dispozitiile Legii tarii din Moldova asigura o egala vocatie succesorala si pentru fii si pentru fiice. Dar in Tara Romaneasca este consacrat privilegiul masculinitatii, in sensul ca ocinele (proprietatele funciare ereditare) nu puteau fi dobandite de catre fete, ci doar de catre baieti. Fetele puteau mosteni bunuri mobile (bani, etc) si pamanturi de cumparatura (pamanturile cumparate, iar nu ocinele). Totusi, prin utilizarea procedeului juridic al infratirii pe mosie, in Tara Romaneasca fetele erau infratite cu baietii, incat fetele deveneau pe cale artificiala baieti. Pentru a produce efectele scontate, infratirea trebuia aprobata prin hrisov domnesc. Astfel se prevalau de acest privilegiu taranii in Tara Romaneasca.

In Tara Romaneasca si in Moldova, in Tara Fagarasului si in Maramures, copiii legitimi si cei adoptati aveau depline drepturi succesorale fata de ambii parinti. Copilul natural venea doar la succesiunea mamei, iar copilul vitreg venea doar la succesiunea parintelui bun, nu si la mostenirea sotului sau sotiei acestuia. Totodata, Legea tarii admitea si sistemul reprezentarii in materie succesorala, ceea ce insemna ca nepotii din fii veneau si ei la succesiune in prima categorie de mostenitori daca tatal lor predecedase biunicului si urcau in rangul succesoral al tatalui lor dobandind partea din succesiunea care s-ar fi cuvenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait. Spre exemplu, daca veneau la mostenire doi fii si doi nepoti din fiu, mostenirea se impartea in trei parti, nepotii din fiu urmand a dobandi pe aceasta cale impreuna o treime din mostenire, pentru ca atat s-ar fi cuvenit tatalui lor daca acesta ar mai fi trait.

Se recunostea si sotului supravietuitor vocatia succesorala, chiar in concurs cu descendentii. La mostenitori se transmiteau atat bunurile succesorale, cat si drepturile de creanta si datoriile defunctului. Mostenitorii raspundeau pentru datoriile succesorale intra vires hereditatis (in limitele activului succesoral).

Mostenirea testamentara era deferita pe baza testamentului. In conceptia Legii tarii, testamentul este actul de ultima vointa prin care o persoana, numita testator, instituie unul sau mai multi mostenitori. Testamentul putea fi intocmit in forma scrisa – diata (vine de la grecescul "diata”, care are intelesul de testament)– sau in forma verbala – cu limba de moarte.

Diata era scrisa, datata si semnata de catre testator, numai ca urma a se intocmi in prezenta martorilor.

Testamentul cu limba de moarte consta dintr-o declaratie verbala, facuta in prezenta martorilor. Cum multi nu stiau carte, deseori testamentul oral imbraca forma hrisovului domnesc. S-a constatat ca testamentul prezinta unele puncte comune cu hrisovul domesc, pentru ca ambele erau insotite de un blestem care urmau sa ii loveasca pe aceia care nu indeplineau cea din urma vointa a testatorului. Legea tarii permitea parintilor sa dezmosteneasca pe fiii raufacatori sau pe fiii lipsiti de respect.

Pe de alta parte, Legea tarii nu a consacrat institutia majoratului, de aceea ea a consacrat institutia fideicomisului si substitutiunea fideicomisara, caci in Europa apuseana, in special in Germania, era cunoscuta institutuia majoratului, conform careia proprietatea funciara este inalienabila si putea fi dobandita doar de catre primul nascut barbat, ceea ce i-a indreptatit pe unii sa afirme ca la germani, nu numai ca proprietatea funciara ramanea in sanul familiei, ci ea dispune de proprietari, in sensul ca devine proprietar acela care prin accidentul natrurii se naste primul si barbat.

Deoarece Legea tarii nu cunostea majoratul, s-a recurs la fideicomis. Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana, numita disponent(dispunator), roaga o alta persoana, numita fiduciar, sa transmita un anumit bun sau chiar o parte din mostenire unei alte persoane, numita fideicomisar. Pe langa fideicomisul obisnuit, Legea tarii a consacrat si fideicomisul de familie (substitutiunea fideicomisara), institutie intemeiata pe un mecanism conform caruia beneficiarul, numit fideicomisar, devine la randul sau fiduciar si trebuie sa transmita un anumit bun, de regula, o suprafata de pamant altei persoane din aceeasi familie, care va deveni la randul ei fiduciar..

Sectiunea a X-a. Dispozitiile Legii tari cu privire la raspunderea colectiva

Acest tip de raspundere exista in materie fiscala, penala, si in domeniul raporturilor juridice care intrau in sfera de reglementare a dreptului international privat.

In istoria dreptului european s-au cunoscut doua tipuri de raspundere juridica:

- raspunderea colectiva (solidara);

- raspunderea individuala (personala).

Raspunderea colectiva este proprie societatilor primitive, mai putin evoluate. De regula, normele care o guverneaza imbraca haina obiceiului juridic.

Raspunderea individuala apare, de regula, in cadrul societatilor evoluate, iar regulile care guverneaza aceasta materie sunt consacrate in forma dreptului scris.

Legea tarii consacra un sistem mixt al raspunderii juridice, in sensul ca raspunderea solidara se impleteste cu raspunderea individuala.

In ceea ce priveste raspunderea colectiva in materie fiscala, conform Legii tarii, impozitele erau percepute in sistemul cislei. Conform acestui sistem, se fixa o suma globala care apoi era impartita pe unitati impozabile (pe familii), in functie de puterea economica a acestora, de catre rabojari, pe baza unor recensaminte efectuate din trei in trei ani. Daca unii tarani erau insolvabili sau daca fugeau din sat, pentru ca nu-si puteau plati impozitele, fapta aratata in documentele vremii prin expresia "au dat bir cu fugitii”, datoriile lor urmau a fi preluate de catre comunitate. Cei ce plateau aveau dreptul de a se despagubi pe seama bunurilor celor fugiti  sau a celor aflati in stare de insolvabilitate. Daca intreaga obste sateasca nu putea implini suma globala, urma a fi aservita catre domnie sau catre boierul ce platea suma de bani in cauza.

Dar raspunderea solidara a existat si in materia dreptului penal. A aparut in legatura cu reprimarea unor delicte, mai ales a celor de vatamare corporala, avand in vedere ca la origine, in epoca prestatala, delictele de vatamare corporala erau pedepsite conform legii talionului (sistemul razbunarii sangelui). Intr-un stadiu mai avansat, odata cu trecerea spre societatea organizata politiceste delincventul putea sa rascumpere dreptul de razbunare a victimei prin plata unei sume de bani, care era fixata prin acordul partilor. Acest sistem poarta denumirea de compozitiune voluntara. Mai tarziu, dupa formarea statului, daca victima accepta sa renunte la dreptul sau de razbunare in schimbul unei sume de bani, cuantumul sumei de bani era stabilit de catre stat in functie de gravitatea delictului. Noul sistem este cunoscut sub denumirea de compozitiune legala. Dupa consolidarea statului se impune un nou sistem, conform caruia statul este acela care sanctioneaza pe cei ce savarsesc fapte penale prin intermediul organelor sale specializate.

In cazul poporului nostru, inainte de fondarea sistemului feudal, faptele penale erau judecate de catre organele obstii satesti, si anume Sfatul oamenilor buni si batrani in frunte cu judele. Dupa formarea statului feudal, atributiile judiciare din domeniul penal al obstii satesti au fost preluate de catre statul feudal, astfel incat obstea sateasca nu mai putea solutiona procesele penale. Totusi obstea si-a pastrat, pe linia traditiei, atributiunea de a-l depista pe infractor si de a-l preda slujbasilor domnesti, pentru ca acestia sa-l judece si sa-l pedepseasca.

In legatura cu exercitarea acestei atributii a obstii satesti, trebuie sa distingem intre doua situatii:

- infractiunea a fost comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii;

- infractiunea a fost comisa in afara obstii satesti de catre o persoana straina de obstea sateasca, dar care patrundea in hotarul obstii.

In prima ipoteza, cand infractiunea era comisa in cadrul hotarului obstii satesti de catre un membru al obstii, existau doua posibilitati:

- infractorul sa fie identificat si predat dregatorilor domnesti, caz in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala, de vreme ce raspunderea apasa asupra infractorului.

- infractorul sa nu fie depistat, imprejurare ce atragea raspunderea colectiva a obstii satesti pe taram penal, in intelesul ca intreaga obste era condamnata a plati o amenda penala numita gloaba (dusegubina). Aceste amenzi erau platite, de regula, in vite mari si tocmai de aceea, in afara de sensul de amenda penala, termenul de "gloaba” mai avea si intelesul de "vita slaba”. Termenul de "dusegubina” vine din slavonescul "sugubina” si are intelesul de pacat mare, de pierdere a sufletului, faradelege.

In ipoteza in care infractiunea era comisa in afara obstii de o persoana straina de obste, dar autorul patrundea in hotarul obstii, infractorul era urmarit de gonitorii din urma (slujbasi domnesti ce aveau atributii in acest sens) pana la hotarul obstii, moment in care atributiile lor incetau. Din acest loc, urmarirea infractorului era preluata de reprezentantii obstii.

In acest caz, se puteau contura trei posibilitati:

- infractorul este depistat si predat gonitorilor din urma. In acest caz, obstea era exonerata de raspundere.

- obstea sateasca sa dea urma, adica sa arate gonitorilor din urma locul prin care infractorul a parasit hotarul obstii, loc din care urmarirea era reluata de catre gonitorii din urma. Aceasta este o alta situatie in care obstea sateasca era exonerata de raspunderea penala.

- obstea sateasca nu identifica infractorul si nici nu dadea urma slujbasilor domnesti. In aceasta situatie trebuia a plati gloaba si, intrucat, de regula, amenzile erau foarte grele, in mod frecvent obstile satesti erau aservite catre domn sau catre boierul care prelua plata amenzii.

Raspunderea colectiva exista si in domeniul relatiilor internationale. Avem in vedere ipoteza in care supusul unui stat nu-si executa obligatia pe care o are fata de supusul unui alt stat. In aceasta situatie, orice conational al debitorului care se afla pe teritoriul statului creditorului poate fi supus executarii silite asupra bunurilor, in intelesul ca autoritatile din statul creditorului ii confisca bunurile, ca urmare a dovezilor prezentate de catre creditor, dupa care ii elibereaza acte care sa dovedeasca motivul executarii silite. Intors in tara, cel supus executarii silite se prezinta cu actele doveditoare in fata domniei, iar domnul, prin slujbasii sai, il despagubea pe seama bunurilor debitorului care nu si-a executat obligatia fata de supusul altui stat. Acest sistem a fost consacrat de dispozitiile Legii tarii prin denumirea de "despagubirea de la altul”; el a functionat si in alte sisteme judiciare. Spre exemplu, episcopul de Cenad, care era in pelerinaj in Italia, a fost supus executarii silite in Padova pentru ca episcopul de Oradea nu-si platise datoriile fata de negustorii din Padova.

Sectiunea a XI-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la obligatiile izvorate din contracte

Legea tarii a consacrat si raspunderea individuala in materia obligatiilor, obligatie ce rezulta fie din contracte, fie din delicte.

Ca si la romani, si in Legea tarii contractele au fost principalul izvor de obligatii. Contractele sunt acte juridice constitutive de drepturi si obligatii pentru partile contractante. In dreptul nostru feudal cele mai multe dintre contracte poarta aceleasi denumiri ca si in dreptul modern. Totusi, conditiile specifice feudalismului le-au determinat anumite particularitati. Daca insa in dreptul roman dispunem de criterii sigure pentru a distinge intre contractele reale, contractele consensuale si contractele nenumite, Legea tarii nu ofera asemenea criterii. Ca dovada, in virtutea dispozitiilor Legii tarii, vanzarea consensuala ia nastere prin conventia partilor, insotita de remiterea materiala a lucrului, de unde rezulta ca Legea tarii  nu facea o distinctie clara intre contractele consensuale si contractele reale. Pe de alta parte, la vanzarea romana, pretul consta intotdeauna dintr-o suma de bani (pecunia numerata), pe cand in Legea tarii pretul putea consta si dintr-un alt bun, de unde rezulta ca vanzarea consensuala se poate confunda cu schimbul, care este un contract nenumit.

Cele mai amanuntite reglementari ale Legii tarii au in vedere contractul de vanzare-cumparare. Acest contract se realiza prin conventia partilor cu privire la obiect si pret. Incheierea unui contract de vanzare-cumparare presupunea, ca si la romani, intrunire a trei elemente esentiale – consimtamantul, obiectul si pretul.

Cu privire la consimtamant, acesta era conceput ca fiind manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de catre cumparator. Consimtamantul trebuia sa fie liber, neviciat si irevocabil. Putea fi viciat fie prin violenta psihica sau fizica, fie prin dol (inselaciune). Conform conceptiei despre raspunderea individuala, pentru ca aceasta sa opereze era suficient consimtamantul partilor. In virtutea dreptului de protimis, daca se instraina un teren din hotarul obstii, era necesar consimtamantul tuturor membrilor obstii. In ipoteza in care se transfera dreptul de proprietate asupra unei mosii era necesar si consimtamantul domnului, exprimat printr-un hrisov domnesc de confirmare, ocazie cu care partile isi executau obligatia de dare a calului sau de dare a cupei.

Obiectul vanzarii, in Legea tarii, putea fi un lucru mobil sau un lucru imobil. Robii puteau fi vanduti separat de mosie, pe cand taranii aserviti nu puteau fi vanduti separat, ci numai impreuna cu mosia de care erau legati. In plus, Legea tarii a admis si vanzarea libertatii persoanei, dovada ca taranii liberi deveneau rumani sau vecini doar daca isi vindeau libertatea odata cu ocina. Obiectul cel mai frecvent al vanzarii era pamantul. Terenurile erau determinate in contract prin semne de hotar, precum stalpi, borne, ingradiri. Suprafata masurata a terenului era rareori mentionata in contract.

Pretul putea sa constea dintr-o suma de bani, dar si din alte bunuri, dovada ca Legea tarii nu distingea in mod clar intre contractul de vanzare-cumparare si contractul de schimb. Atunci cand pretul consta dintr-unul sau mai multe bunuri, in contract trebuia exprimat in forma baneasca. Pretul trebuia sa fie real, sa nu fie simulat, sa nu fie fictiv, pentru ca atunci contractul de vanzare-cumparare s-ar fi confundat cu contractul de donatie. De asemenea, pretul trebuia sa fie si determinat sau cel putin determinabil. Dupa cum mai rezulta din unele texte, pretul trebuia sa fie si echitabil, adica sa fie in linii generale aproape de valoarea comerciala, aprecierea facuta in conformitate cu obiceiul locului.

Daca remiterea lucrului trebuia facuta chiar in momentul incheierii conventiei, pretul putea fi platit ulterior acestui moment, sub sanctiunea rezilierii. Insa partile puteau introduce in cuprinsul contractului o clauza, prin care obligatia de a plati pretul la un anumit termen trebuia asigurata de cumparator printr-un zalog sau prin chezasie.

In contractul de vanzare-cumparare puteau fi mentionati, de regula, si martorii, care asistasera la incheierea contractului, precum si aldamasarii. Acestia din urma erau adevarati martori preconstituiti, care, cu ocazia incheierii contractului, inchinau un pahar de bautura cu partile. Termenul de "aldamasar” isi are originea in cuvantul "aldamo”, de origine maghiara, ce are intelesul de bautura servita in anumite imprejurari. Aldamasarii puteau fi chemati in calitate de martori, in cazul in care se nastea un litigiu din acel contract, pentru a relata aspectele cunoscute cu privire la incheierea actului.

Contractul de vanzare-cumparare se realiza fie in forma scrisa, fie verbal.

Contractul in forma scrisa purta denumirea de "zapis” si mai cuprindea si numele si prezenta partilor, plata integrala sau partiala a pretului de catre cumparator, garantiile reale sau personale pentru plata pretului, predarea actelor de proprietate de catre vanzator. Cand contractul era incheiat in prezenta autoritatilor statului – domn, Sfatul domnesc sau alte foruri administrative ori religioase – mai cuprindea numele domnului si componenta Sfatului domnesc, certificarea cu privire la autenticitatea continutului, cererea adresata domnilor urmatori de a respecta actul incheiat, mentiunea cu privire la predarea calului sau a cupei. Hrisovul domnesc de confirmare a vanzarii se putea obtine si ulterior incheierii contractului, pe baza prezentarii zapisului si a celor ce au asistat la intocmirea lui.

Contractele distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de catre domn si Sfatul domnesc pe baza juramintelor si a martorilor.

Locatiunea, in vechiul drept romanesc, imbraca mai multe forme. De aceea, Legea tarii definea locatiunea ca fiind o conventie prin care o parte se obliga sa procure folosinta unui lucru, serviciile sale sau sa execute o lucrare determinata in schimbul pretului, pe care cealalta parte se obliga a-l plati.

Prin urmare, locatiunea imbraca trei forme in dreptul feudal romanesc:

- locatiunea unui lucru;

- locatiunea de servicii;

- locatiunea unei lucrari determinate.

In cazul locatiunii unui lucru, una dintre parti procura folosinta unui teren (este vorba despre un contract de arendare) sau a unei locuinte (este vorba despre un contract de inchiriere) in schimbul pretului, pe care cealalta parte se obliga a-l plati.

In cazul locatiunii de servicii, un om liber isi ofera serviciile sale in schimbul unui pret, iar locatiunea unei lucrari determinate se incheia intre client si intreprinzator. Un exemplu ilustrativ de locatiune a unei lucrari determinate consta din contractul incheiat intre proprietarul unui teren, in calitate de client, si un arhitect, in calitate de intreprinzator, contract prin care arhitectul se obliga a-i construi pe un teren apartinand clientului o cladire.

Locatiunea presupune existenta consimtamantului, a obiectului si a pretului. Pretul, spre deosebire de contractul de vanzare-cumparare, prezinta particularitatea ca nu trebuie sa fie echitabil, locatiunea putandu-se realiza in schimbul oricarui pret.

Donatiaeste contractul prin care o parte, numita donator, transmite proprietatea asupra unui lucru cu titlu gratuit unei alte persoane, numita donatar. Acest contract imbraca forma unei simple conventii, ce se putea incheia fie intre domn si vasalii sai, fie intre persoane fizice, fie intre persoane fizice si manastiri. De regula, donatiile facute de domn boierilor, precum si cele facute de persoanele fizice manastirilor, se incheiau sub conditie. Astfel miluirea (donatia domneasca) putea fi revocata daca boierul donatar nu isi indeplinea obligatia de dreapta si credincioasa slujba fata de domnie. Persoanele fizice care faceau donatii manastirilor conditionau incheierea actului de mentionarea numelor lor in pomelnice sau de neinstrainarea lor, dovada ca donatorii, desi erau terte persoane in ceea ce priveste actele ce ar fi fost incheiate de catre donatari ulterior cu privire la bunul in cauza, puteau revoca eventualele instrainari ale bunurilor donate manastirilor. In ceea ce priveste donatiile incheiate intre persoane fizice, donatarul isi lua angajamentul fata de donator de a-l ingriji in timpul vietii, iar dupa moarte de a-i face pomeni.

Ca si in cazul contractului de vanzare-cumparare, obiectul donatiei putea fi si persoana umana, cand taranul liber se inchina cu sufletul si averea unui feudal sau cand robii erau daruiti de catre stapanii lor. Donatiile, pentru a fi intarite, erau facute in fata domnului si a Sfatului domnesc.

Contractul de schimb avea ca obiect aceleasi bunuri ca si contractul de vanzare-cumparare. Uneori, obiectul schimbului era format din sate sau din parti de sate ori din terenuri pe care erau amplasate constructii sau din terenuri cultivate. Contractul  era incheiat, de regula, in forma scrisa. Cand schimbul avea ca obiect sate sau parti de sate ori terenuri, zapisele trebuiau a fi prezentate domnului spre a fi intarite prin hrisov domnesc.

Depozitul este contractul prin care o persoana, numita deponent, transmitea detentiunea unui lucru asupra unei alte persoane, numita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul promitea a restitui lucrul la cererea deponentului.

Comodatul este contractul ce lua nastere prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune de catre o persoana, numita comodant, unei alte persoane, numita comodatar, transmitere insotita de o conventie prin care comodatarul promitea a restitui lucrul la termenul stabilit, dupa ce il va fi folosit conform intelegerii dintre parti. Comodatul se deosebeste de locatiunea unui lucru prin faptul ca este un imprumut de folosinta cu titlu gratuit, ceea ce inseamna ca acest contract se naste unilateral, in sensul ca in momentul formarii contractului numai comodatarul are obligatia de a restitui lucrul la termenul stabilit prin conventia partilor. Daca comodatarul face cheltuieli pe cont propriu in vederea conservarii lucrului, contractul devine bilateral, intrucat comodatarul are dreptul de a cere despagubiri de la comodant.

Mutuum (imprumutul de consumatiune) este contractul prin care debitorul promite a restitui lucruri de aceeasi calitate si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii. De regula, asemenea imprumuturi aveau ca obiect sume banesti. Asemenea datorii erau garantate prin zalog sau prin chezasie.

Zalogul este garantia reala ce se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de catre debitor creditorului sau, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite a retransmite lucrul daca debitorul isi plateste datoria la termen. Daca debitorul nu platea la termen, zalogul devenea statator, adica ramanea la creditor. Totusi partile puteau incheia o conventie speciala prin care creditorul dobandea dreptul de a vinde zalogul. Daca pretul obtinut era mai mare decat valoarea datoriei garantate, diferenta ii era remisa debitorului.

Chezasii sunt garanti personali care promiteau creditorului ceea ce a promis si creditorul principal. Daca debitorul principal se dovedea insolvabil, creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama chezasilor. Daca erau mai multi chezasi, raspunderea era solidara, in sensul ca oricare dintre chezasi putea fi urmarit pentru intreaga datorie, dar avea dreptul de a se intoarce importiva celorlalti chezasi si de a le cere cota-parte contributiva.

Sectiunea a XII-a. Dispozitiile Legii tarii in domeniul dreptului penal

Prin dispozitiile de drept penal, Legea tarii apara valorile si relatiile care interesau ordinea feudala. Aceste dipozitii aveau un caracter discriminatoriu. In primul rand, pentru ca aceleasi fapte erau pedepsite diferit in functie de categoria sociala din care facea parte infractorul si, in al doilea rand, pentru ca infractiunile, de regula, puteau fi rascumparate prin plata unei sume de bani.

La origine, inainte de intemeiere, in epoca tarilor, infractiunile erau desemnate prin termenii de "gloabe” sau "dusegubini”. Dup intemeiere, sensul celor doua cuvinte s-a schimbat, deoarece ele desemnau amenzile penale, iar infractiunile erau denumite "vini” sau "fapte”.

Infractiunile erau de doua feluri:

- fapte mari;

- fapte mici.

Cea mai grava infractiune era hiclenia, adica tradarea domnului de catre boieri. Domnul reprezenta statul, iar boierii, prin tradare, incalcau juramantul de credinta prestat la inscaunarea domnului.

Erau considerate ca intrand in sfera de cuprindere a hicleniei urmatoarele fapte:

- ridicarea impotriva domnului pentrun a-l detrona, a-i lua locul sau pentru a instala un alt domn in locul lui;

- insusirea pe nedrept a banilor vistieriei, a birului sau a haraciului;

- fuga in tara straina fara incuviintarea domnului;

- sustragerea sau distrugerea bunurilor domnesti.

Era o infractiune care putea fi comisa doar de catre boieri si era pedepsita invariabil cu moartea si confiscarea totala a averii. Bunurile confiscate de la boierii hicleni erau atribuite, de regula, de catre domn boierilor sai credinciosi sau manastirilor. In plus, in mod exceptional, aceasta infractiune nu putea fi rascumparata prin plata unei sume de bani. Pedeapsa cu moartea aplicata boierilor hicleni era executata de catre domn prin lovirea cu buzduganul. Dar au fost domni care au aplicat boierilor hicleni si pedepse precum taierea capului sau spanzuratoarea, pedepse care erau aplicate, de obicei, oamenilor de rand.

Alta fapta mare este osluhul (neascultarea). Denumirea vine de la slavonescul "osluh”, care inseamna neascultare. Aceasta infractiune putea fi comisa de orice persoana, inclusiv de catre taranii aserviti. De regula, daca era comisa de catre taranii aserviti, faptasii erau fie condamnati la plata unor amenzi, fie erau supusi unor corectii fizice executate de catre domni sau boieri. Daca infractiunea era comisa de catre un boier, nu existau criterii de distinctie intre hiclenie si osluh, iar fapta era pedepsita cu moartea.

Uciderea era o alta fapta mare. Se pedepsea cu moartea. Daca autorul nu era descoperit, se aplica dusegubina asupra proprietarului locului unde s-a petrecut fapta sau asupra satului, daca fapta fusese comisa in hotarul obstii satesti.

Legea tarii consacra si norme ce incriminau faptele impotriva proprietatii.

Furtul, care consta din luarea pe ascuns a unui bun apartinand altei persoane, era pedepsit cu moartea prin spanzuratoare la locul savarsirii infractiunii, de fata cu martori, cand hotul era prins asupra faptului. Furtul flagrant era consacrat de dispozitiile Legii tarii sub denumirea de furt fata. Furtul neflagrant era pedepsit cu gloabe (amenzi) si despagubiri.

Talharia era considerata in Legea tarii ca fiind furtul comis cu violenta, in banda, cu arme la drumul mare sau prin patrunderea cu forta in casa. Se pedepsea cu moartea, prin spanzuratoare, la locul faptei.

Tot cu moartea erau pedepsite si infractiunile indreptate impotriva religiei si moralei, precum sodomia, bigamia, rapirea de fecioare comisa de catre fiii de boier; in cazul in care cel care comisese infractiunea de rapire de fecioare nu facea parte din cinul boieresc, pedepsele constau din amenzi. Erezia, care consta din abaterea de la normele religioase, si ierosilia, care consta din furtul de lucruri sfintite din loc sfintit, erau sanctionate cu pedepse duhovnicesti, precum posturi, matanii, etc.

Faptele mici sunt urmatoarele:

-sudalma cea mare, avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de denuntare calomnioasa. Se aplica in acest caz legea talionului, in sensul ca denuntatorului calomnios i se aplica pedeapsa ce s-ar fi aplicat celui denuntat daca denuntul ar fi fost intemeiat.

-limba stramba, care avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de marturie mincinoasa, era pedepsita cu amenzi si cu imbourarea, adica prin arderea pe fata cu fierul rosu.

-ucisaturile, care aveau avea drept corespondent in dreptul modern infractiunea de lovire, erau pedepsite cu amenzi.Daca lovirile cauzasera moartea victimei, pedeapsa era moartea si confiscarea averii.

- injuria, numita in Legea tarii sfada, era pedepsita cu amenzi.

- hotarnicia falsa si mutarea semnelor de hotar in scopul insusirii pamantului altuia, erau pedepsite cu amenzi si despagubiri.

- distrugerile cauzate avutului altuia prin incendiere sau prin orice alte mijloace erau pedepsite cu amenzi. De asemenea, cel care suferise paguba trebuia sa primeasca despagubiri.

Legea tarii permitea ca cele mai multe dintre infractiuni, chiar dintre cele care erau pedepsite cu moartea, cu exceptia hicleniei, sa poata fi rascumparate prin plata unei sume de bani.

Pedepsele erau de trei feluri:

- privative de libertate – ocna, surghiunul la manastire;

- pedepse fizice taierea capului, spanzuratoarea si bataia;

- pedepse infamante (supunerea oprobiului public) – purtarea prin targ sau pe ulita satului a infractorului, bataia in targ  sau pe ulita satului a infractorului;

- amenzile penale.

Pedeapsa cu moartea putea fi pronuntata de catre domn, marii vornici, marele ban, precum si de catre organele specializate ale manastirilor investite prin hrisov domnesc cu competenta de a judeca in satele lor orice vina mare sau mica.

Pentru urmarirea infractorilor si pentru asigurarea executarii pedepselor s-a constituit un aparat special de slujitori – dusegubinari(stabileau si incasau dusegubina), osluhari, pripasari (stabileau stricaciunile produse de animale in recoltele altora, precum si despagubirile acordate), gonitori din urma (urmareau infractorii dupa urmele lasate).

Sectiunea a XIII-a. Dispozitiile Legii tarii cu privire la procedura de judecata si probe

Legea tarii a reglementat si competenta instantelor de judecata, desfasurarea proceselor, precum si mijloacele de proba.

In cadrul satelor, unele procese erau solutionate de Sfatul oamenilor buni si batrani. In orase, solutionarea proceselor instra in sfera de atributii a Consiliilor orasenesti peste care s-au suprapus, cu timpul, organele de stat, in special dregatorii – vornicii, parcalabii si banii din conducerea judetelor si tinuturilor. Acestia aveau o competenta generala, atat in materie penala cat si in materie civila.

De asemenea, dregatorii exercitau atat atributii administrative, cat si judecatoresti. Unii dintre ei aveau o competenta generala, iar altii aveau o competenta speciala, in sensul ca puteau judeca anumite procese. Boierii si manastirile puteau judeca anumite procese, competenta lor fiind precizata in hrisoavele domnesti prin care li se confereau atributii judecatoresti. De asemenea, partile aflate in litigiu puteau alege de comun acord unul sau mai multi boieri care sa judece diferendele dintre ele. In calitate de sef al statului, domnul putea judeca orice proces civil sau penal.

Legea tarii nu cunostea calea de atac a apelului. Dar partea nemultumita de hotararea judecatoreasca putea redeschide procesul la aceeasi instanta sau la organele de stat superioare, precum Sfatul domnesc sau domnul tarii.

Nu exista principiul autoritatii lucrului judecat, ceea ce mentinea o stare de nesiguranta in relatiile judiciare. Pentru contracararea acestei situatii, s-a stabilit ca partea care va redeschide procesul va plati o taxa numita zaveasca. De asemenea, se practica feraia, care consta dintr-o suma de bani pe care castigatorul procesului o depunea in vistieria domneasca, urmand ca in caz de rejudecare, partea care va pierde procesul sa inapoieze castigatorului suma depusa.

In virtutea Legii tarii, probele puteau fi orale sau scrise.

Probele scrise puteau fi oficiale sau private. Actele oficiale erau cele care emanau de la domn, numite hrisoave, direse sau carti domnesti. Daca aceste acte erau pierdute sau deteriorate, puteau fi reconstituite de catre Sfatul domnesc pe baza depozitiilor martorilor.

Actele scrise particulare purtau denumirea de zapise particulare.

Probele orale erau: proba cu juratori, marturia simpla si juramantul cu brazda.

Proba cu juratori avea cea mai mare forta juridica. Se numea lege. Cand una dintre parti solicita administrarea acestei probe se utiliza formula "a cerut lege”. Daca domnul acorda aceasta proba se utiliza formula "i-am dat lege”.

Proba cu juratori era o proba de creditate si nu una de veritate, deoarece juratorii nu se exprimau in legatura cu imprejurarile cunoscute de ei prin propriile simturi, ci in legatura cu credibilitatea partilor aflate in proces. Ei jurau ca partea respectiva este demna de crezare. Juratorii erau, la inceput, persoane din aceeasi categorie sociala cu partea pentru care jurau, pentru ca, mai tarziu, sa fie, cu precadere, doar dintre boieri.

Daca domnul acorda aceasta proba, fixa si numarul juratorilor, care putea fi de 6, 12, 24 si 48. Acestia trebuiau sa vina la proces impreuna cu partea pentru care jurau.

Cel care castiga pe aceasta cale procesul era considerat ca "s-a apucat de lege”. Cel ce pierdea procesul in urma administrarii acestei probe se considera ca "a ramas de lege”. Cel ce pierdea procesul putea cere "lege peste lege”, adica solicita domnului sa admita administrarea probei cu un numar dublu de juratori.

In ceea ce priveste marturia simpla, martorul facea relatari in legatura cu imprejurarile constatate prin propriile simturi. Pentru ca marturia sa produca efecte juridice, era necesar ca aceasta sa fie imbracata in forma religioasa in biserica.

Juramantul cu brazda (juramantul cu brazda in cap) era o proba practicata de catre ortodocsi, prin care era invocata divinitatea pamantului. Aceasta proba era administrata in procesele de hotarnicie, adica in procesele pentru delimitarea proprietatilor funciare. Partea care sustinea un anumit hotar isi presara tarana pe cap si pe umeri, luata din pamantul care sustinea ca este al sau, dupa care rostea un juramant religios si parcurgea apoi hotarul despre care sustinea ca este cel adevarat. Mai tarziu, tarana era pusa intr-o traista purtata pe umar de cel in cauza, pentru ca apoi biserica sa intervina si sa puna in mana celui care parcurgea hotarul o carte de rugaciuni.

Se mai recurgea si la probe preconstituite, precum paruirea copiilor la semnul de hotar sau calugarirea copiilor la semnul de hotar, pentru ca acestia, cand vor fi mari, sa stie ca acolo este hotarul mosiei parintesti.

Catolicii practicau ordalia fierului rosu. Astfel, judecatorul care avea anumite incertitudini in legatura cu sinceritatea depozitiei unei parti la proces, trimitea acea parte la Episcopia romano-catolica de la Oradea, unde, dupa o slujba religioasa, cel trimis purta in mana un fier inrosit in foc de circa un kilogram pe o distanta de 8-10 pasi. Apoi mana era bandajata, iar bandajul sigilat. Dupa 8 zile, era desfacut bandajul iar daca rana era vindecata se considera ca cel in cauza a avut dreptate. Daca rana nu era vindecata, se aprecia ca depozitia celui trimis nu fusese adevarata. In secolul al XIII-lea au fost consemnate 400 asemenea cazuri. 

Capitolul IV. Aparitia si continutul pravilelor bisericesti

Sectiunea I. Aparitia pravilelor bisericesti

Pana in secolul al XV-lea, Legea tarii a fost singurul izvor de drept in tarile romane. Din secolul al XV-lea, alaturi de Legea tarii, s-au adoptat si legiuirile scrise. Primele noastre legiuri scrise au fost pravilele bisericesti. Aceasta pentru ca in politica sa de centralizare si consolidare a puterii, domnia s-a sprijinit pe biserica. Acest sprijin era, in primul rand, datorita faptului ca biserica avea autoritatea spirituala necesara pentru a-i determina pe cetateni sa respecte dispozitiile dreptului scris. In al doilea rand, biserica avea organizarea ierarhica la scara intregului stat, fiind astfel in masura sa asigure aplicarea legislatiei scrise pe intregul teritoriu al statului.

Pravilele bisericesti au avut un caracter oficial, pentru ca au fost elaborate din initiativa domnilor si a mitropolitilor, precum si pe cheltuiala acestora. Pravilele bisericesti cuprind dispozitii atat in domeniul religios, cat si in cel juridic.

In conceptia de atunci, normele de drept tineau de domeniul religios. Primul strat al terminologiei religioase este latinesc. Dar in epoca feudalismului timpuriu, in sudul Dunarii s-au format statele slave. Aceasta explica influenta crestina a Bizantului exercitata prin filiera slava. Odata cu intemeierea statelor feudale romanesti a fost consacrata regula dupa care toate reglementarile bisericii ortodoxe trebuiau sa aiba ca model nomocanoanele bizantine (colectii de legi imperiale bizantine si de hotarari ale sinoadelor bisericii ortodoxe de la Constantinopol). Domnii tarilor romane au respectat aceasta regula, dar au preluat nomocanoanele bizantine nu direct, ci prin intermediul statelor slave, deci in limba slavona. Limba slavona a devenit limba cancelariei domnesti si a cultului religios. Asa se face ca primele pravile bisericesti au fost scrise in limba slavona, cu toate ca poporul si nici macar toti preotii nu cunosteau aceasta limba.

Pe la jumatatea secolului al XVI-lea, pravilele bisericesti au inceput a fi redactate si in limba romana. Pravilele bisericesti scrise atat in slavona, cat si in romana, au fost initial multiplicate in manuscris, pentru ca incepand din secolul al XVII-lea sa apara primele pravile tiparite.

Sectiunea a II-a. Pravilele scrise in limba slavona

Cea mai veche pravila scrisa in limba slavona este Pravila de la Targoviste, scrisa in anul 1452 de catre gramaticul Dragomir din porunca domnitorului Vladislav. In 1474 a fost elaborata Pravila de la Manastirea Neamtului de catre ieromonahul Ghervasie. Avem apoi Pravila de la Bisericani din 1512 (in tinutul Neamtului), iar apoi cea de a doua Pravila de la Manastirea Neamtului din 1557, Pravila de la Putna din 1581, Pravila de la Manastirea Bistrita a Moldovei din 1618, Pravila de la Manastirea Bistrita a Olteniei din 1636.

Aceste pravile, scrise in limba slavona, se caracterizeaza prin unitate de continut, pentru ca au avut la baza aceleasi izvoare, dintre care mentionam: texte ale unor legiuiri bizantine, lucrari ale parintilor bisericii, dispozitii referitoare la organizarea ierarhica a bisericii ortodoxe, precum si Sintagma alfabetica a lui Matei Vlastares. Aceasta din urma a fost scrisa in 1335 la Salonic si cuprindea o insiruire de norme de comportare in societate, precum si norme de drept. S-a bucurat de o larga circulatie si a fost foarte apreciata in randul ortodocsilor.

Sectiunea a III-a. Pravilele scrise in limba romana

Din a doua jumatate a secolului al XVI-lea apar primele pravile bisericesti srise in lima romana.

Acestea au fost:

- Pravila Sfintilor Apostoli, scrisa si tiparita la Brasov de catre diaconul Coresi intre anii 1560 si 1580. Se mai numeste si Pravila de la Ieud, deoarece un fragment din aceasta pravila a fost descoperit in 1921, la Ieud, in Maramures;

- Pravila Sfintilor dupa invatatura marelui Vasile, aparuta in Moldova la inceputul secolului al XVII-lea, pravila care are un continut aproape identic cu cel al Pravilei de la Ieud.;  

- Pravila aleasa a fost scrisa in 1632 de catre logofatul Dragos Eustratie, in Moldova.

- Pravila de la Govora, cunoscuta si sub denumirea de Pravila cea mica, a fost scrisa in 1640 din porunca lui Matei Basarab.

Odata cu aparitia pravilelor bisericesti scrise in limba romana, importanta dreptului scris a crescut, iar sfera sa de aplicare s-a extins. Pravilele bisericesti scrise in limba romana au un continut unitar, pentru ca au folosit izvoare comune si s-au adresat aceluiasi popor. Aceste pravile au circulat si s-au aplicat in toate cele trei tari romane.

Sectiunea a IV-a. Continutul pravilelor bisericesti

Toate pravilele bisericesti, atat cele scrise in limba slavona, cat si cele scrise in limba romana, cuprind reglementari cu caracter juridic, dar si texte fara caracter juridic referitoare la istoricul Sinoadelor, parintii bisericii, fragmente de cronici, tabele pentru calcularea timpului si formulare pentru redactarea unor acte oficiale.

Dispozitiile cu caracter juridic nu sunt sistematizate pe materii, astfel incat dispozitiile de drept civil alterneaza cu cele de drept penal sau de drept procesual, iar normele de drept canonic alterneaza cu cele de drept laic.

Cele mai multe dintre textele juridice se refera la persoane, organizarea familiei, logodna, casatorie, divort si rudenie.

Prevederile referitoare la contracte sunt identice cu cele din dreptul bizantin.

Dispozitiile de drept penal sunt marcate de conceptia bisericii cu privire la infractiuni si pedepse. Astfel, in conceptia bisericii, infractiunile sunt considerate pacate, iar pedepsele se considera a fi aplicate in scopul ispasirii pacatelor. De pilda, omuciderea este denumita pacatul uciderii. Pedepsele prevazute in aceste pravile erau: fizice – bataia, mutilarea si pedeapsa capitala – sau duhovnicesti – mataniile, rugaciunile si posturile.

Odata cu elaborarea pravilelor bisericesti se recepteaza cel de al doilea strat al influentei dreptului roman. Dar spre deosebire de Legea tarii, care a receptat influenta romana pe cale directa, in pravilele bisericesti influenta romana s-a exercitat in mod indirect prin filiera bizantina, in primul rand prin intermediul nomocanoanelor si al legiuirilor imparatesti, ce au adaptat dispozitiile dreptului roman la realitatile feudale ale societatii bizantine.

Capitolul V. Aparitia si continutul pravilelor laice – Cartea romaneasca de invatatura si Indreptarea legii

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate pravilele laice. Prima pravila laica in istoria dreptului nostru este Cartea romaneasca de invatatura. Aceasta legiuire a fost elaborata de catre logofatul Dragos Eustratie din ordinul domnitorului Vasile Lupu si tiparita in 1646 la tipografia Manastirii Trei Ierarhi din Iasi.

 Izvoarele acestei legiuri au fost:

- Legea tarii;

- basilicalele (legiuirile imparatesti);

- legea agrara bizantina, aparuta in secolul al VIII-lea sub domnia lui Leon Isaurul;

- tratatul modern de drept penal si de procedura penala scris de italianul Prosper Farinnaci la inceputul secolului al XVII-lea, tratat care se bucura de o mare faima in Europa acelei vremi.

Unii autori au afirmat in mod gresit ca aceasta legiuire ar fi avut un scop didactic, intrucat au interpretat in mod eronat termenul de "invatatura”. In realitate, termenul de "invatatura” a fost utilizat cu intelesul de norma juridica. De altfel, logofatul Eustratie precizeaza in introducere ca toti cei care nu vor urma acele invataturi vor fi loviti de urgia domneasca.

In anul 1652 a fost tiparita la Targoviste Indreptarea legii, denumita si Pravila cea mare, din porunca domnitorului Matei Basarab. Autorul acestei legiuiri este calugarul Daniil Panoneanul, ajuns mai tarziu mitropolit al Ardealului.

Indreptarea legii este, in esenta, o versiune a Cartii romanesti de invatatura, dar cuprinde, in plus, si unele traduceri si prelucrari din nomocanoanele bizantine, precum si unele probleme de interes general din domenii precum religia, medicina, gramatica si filosofia.

Ambele legiuri au o structura asemanatoare, dispozitiile lor fiind sistematizate in capitole (pricini), sectiuni (glave) si articole (zaciale).

Dispozitile din cele doua legiuri pot fi clasificate in doua categorii:

- dispozitii referitoare la relatiile din agricultura;

- dispozitii de drept civil, penal si procesual.

Dispozitiile cu privire la relatiile din agricultura reglementau legarea taranilor de pamant, dreptul boierilor de a-i urmari pe taranii fugari si de a-i readuce pe mosii, interdictia de a primi tarani fugari pe domeniile feudale, precum si obligatia de a-i preda adevaratilor stapani, obligatiile taranilor aserviti fata de boieri si consecintele neindeplinirii acestora, paza bunurilor agricole si pedepsele aplicate celor care distrugeau sau sustrageau asemmena bunuri, precum si normele dupa care trebuiau sa se desfasoare relatiile din agricultura.

Dispozitiile de drept civil reglementeaza institutii precum proprietatea, persoanele, familia, obligatiile si succesiunile.

In materia proprietatii, bunurile sunt clasificate in bunuri mobile si bunuri imobile, cu precizarea ca bunurile imobile sunt mai valoroase si, ca atare, protejate cu o atentie sporita. Exista si o clasificare a bunurilor in mirenesti si sfintite. Bunurile mirenesti apartineau laicilor, pe cand cele sfintite apartineau bisericii. Se precizeaza ca actiunea in revendicare este imprescriptibila, ceea ce inseamna ca aceasta actiune putea fi intentata oricand.

In materia persoanelor, oamenii sunt clasificati pe criteriul situatiei sociale in liberisi robi. Oamenii liberi se clasificau, la randul lor, in boieri, tarani si saraci.

Boierii care detineau anumite dregatorii se numeau oameni domnesti, iar boierii care nu detineau dregatorii erau numiti ruda buna, aleasa, de folos tarii.

Taranii erau desemnati prin termeni ca "taranul gros”, "neintelegator” si "om de gios”.

Robii erau asimilati lucrurilor si constituiau elemente ale patrimoniului stapanilor. Asupra robilor, stapanii acestora aveau un larg drept de corectie. Robii puteau dobandi libertatea prin dezrobire sau prin denuntarea stapanului care comitea anumite infractiuni.

Majoratul era fixat la varsta de 25 de ani, iar raspunderea persoanelor pentru faptele proprii era stabilita la varsta de 18 ani.

Reglementarile privind organizarea familiei au la baza dispozitiile preluate din pravilele anterioare.

Casatoria continua a fi un act religios. Se incheie in biserica.

Logodna produce anumite efecte juridice.

Barbatul exercita puterea parinteasca asupra descendentilor si puterea maritala asupra sotiei, inclusiv un larg drept de corectie. De asemenea, barbatul exercita si dreptul de a administra bunurile dotale.

Desfacerea casatoriei putea fi facuta de catre bisericasau prin repudiere pentru faptele aratate expres in pravile, precum adulterul, vrajitoria, rudenia si bataia peste masura. In ce priveste bataia peste masura, practica era ca sa nu se rupa batul.

In materia obligatiilor se precizeaza ca datoriile si creantele pot izvori din contracte si din delicte.

Contractele presupun acordul partilor. Consimtamantul nu trebuie viciat prin sila (violenta) sau prin amagire (dol). Orice contract poate fi incheiat fie de catre parti, fie de catre reprezentantii acestora. In pravile sunt prevazute contractele de vanzare-cumparare, inchiriere, imprumut si donatie. Sunt mentionate, de asemenea, si garantiile personale (chezasia) si garantiile reale (zalogul).

In materia succesiunilor a fost consacrata atat mostenirea fara testament, cat si mostenirea testamentara.

Testamentul in forma scrisa se numea zapis. Testamentul incheiat in forma orala se numea testament cu limba de moarte. Se precizeaza care sunt cauzele care implica dezmostenirea. Astfel, nu puteau veni la mostenire cei condamnati pentru infractiuni contra moralei, numiti nevolnici, precum si asasinii celor care urmau a fi mosteniti.

Mostenitorii legali se clasificau in descendenti si colaterali. Copiii naturali veneau numai la succesiunea mamei. Se preciza care era rezerva succesorala pe care o puteau dobandi doar membrii familei si care era cota disponibila, pe care o puteau dobandi si persoanele straine de familie.

In materia dreptului penal gasim cele mai evoluate reglementari din cele doua legiuri, deoarece au fost inspirate din tratatul lui Prosper Farinnaci, considerat cel mai inaintat din punct de vedere juridic al dreptului penal la acea vreme. Infractiunile erau numite vini. Infractiunile grave erau numite vini mari, iar cele mai putin grave erau numite vini mici.

In aprecierea faptei penale erau luate in considerare aspectul intentional, locul si timpul comiterii faptei, precum si caracterul flagrant sau neflagrant al infractiunii. Pentru prima data au fost utilizate concepte moderne de drept penal, precum tentativa, concursul de infractiuni, complicitatea, recidiva.

Sunt aratate faptele care inlaturau raspunderea penala – nebunia, legitima aparare, varsta sub sapte ani si ordinul superiorului – , precum si faptele ce micsoreaza raspunderea penala: ignoranta, mania, pasiunea, somnambulismul si greseala fara inselaciune.

Pedepsele prevazute erau fizice – decapitarea, spanzuratoarea, tragerea in teapa, arderea in foc si mutilarea – , privative de libertate – ocna, temnita si surghiunul la manastire – , amenzile, expunerea infractorului oprobiului public – purtarea prin targ – , aplicarea in anumite cazuri a legii talionului, denumita suflet pentru suflet, pedepse religioase – afurisenia, posturi, matanii si rugaciuni.

Dintre infractiunile reglementate in acele doua legiuiri amintim: hiclenia, calpuzania (falsificarea de moneda, isi are originea intr-un termen din limba turca), omorul, furtul, marturia mincinoasa, rapirea de fecioara sau de femeie, incestul, bigamia, adulterul, ierezia, ierosilia (sfera infractiunii de ierosilie se largeste, incluzand si impreunarea trupeasca cu o calugarita sau impreunarea trupeasca in biserica, fapte pedepsite cu moartea). 

Capitolul VI. Statul si dreptul in perioada regimului turco-fanariot

Sectiunea I. Contextul politic international

La 1683, Turcia a inregistrat un esec la asediul Vienei. Din acel moment, raportul de forte dintre Turcia si Rusia in sud-estul Europei s-a schimbat in favoarea Austriei, dovada ca Transilvania a trecut de sub suzeranitate otomana sub cea habsburgica. In noile conditii, Turcia a inasprit regimul de exploatare a tarilor romane, incat acestea s-au apropiat de Rusia, dovada ca Dimitrie Cantemir s-a aliat cu Petru cel Mare. Pentru a curma aceasta tendinta, Turcia a introdus in tarile romane regimul turco-fanariot, caracterizat, in primul rand, prin faptul ca domnii nu mai erau alesi si confirmati, ci erau numiti de catre Turcia, de regula, din randul grecilor din Fanar, iar, in al doilea rand, prin faptul ca autonomia tarilor romane a fost grav incalcata. Cu toate acestea, tarile romane nu au fost pasalacuri turcesti, ci au avut legi si institutii proprii.

In Moldova regimul turco-fanariot a fost instaurat in anul 1711, iar in Tara Romaneasca in anul 1716. A durat pana la 1821.

A evoluat in doua faze:

- 1711 (1716) – 1774 (Pacea de la Kuciuk-Kainardji);

- 1774 – 1821.

Sectiunea a II-a. Organizarea de stat in prima faza a regimului turco-fanariot

In prima parte a acestui regim a avut loc o serie de transformari in organizarea statului, atat la nivel central, cat si la nivel local.

Astfel, la nivel central institutia domniei s-a transformat, in sensul ca domnul era numit de catre Turcia, ocazie cu care domnii tarilor romane, la investitura, plateau sume mari de bani; de asemenea, sume mari de bani trebuiau platite si cu ocazia reinvestirii, astfel incat domnii fanarioti devenisera agenti fiscali ai Portii. Datorita acestor interese, domniile ereau foarte scurte, media fiind, de regula, de doi ani si jumatate. Sistemul a avut insa si aspecte pozitive, deoarece domnii fanariotii ereau frecvent mutati dintr-o tara in alta. Aceasta practica atesta faptul ca Turcia recunostea identitatea institutionala a tarilor romane. In al doilea rand, in baza acestei practici, domnii fanarioti, in special Constantin Mavrocordat, fiul lui Nicolae Mavrocordat (primul domn fanariot),au promovat aceleasi reforme in tarile romane, contribuind la pregatirea terenului in vederea unirii Principatelor romane.

Cu privire la Sfatul domnesc, noua denumire a acestui organ al statului era de Divan domnesc. Numarul membrilor sai s-a restrans, odata cu atributiile sale, de aceea domnii fanarioti nu se sprijineau pe elementul politic local, ci pe clientela lor politica.

Dregatoriile au ramas aceleasi, pastrandu-si vechile competente, insa numarul dregatorilor a sporit, deoarece domnii fanarioti erau constransi sa satisfaca interesele clientelei lor politice prin acordarea de dregatorii, incat s-a ajuns la dublarea sau triplarea unor dregatorii. Spre exemplu, in anul 1802 erau 8 comisi in Tara Romaneasca. De asemenea, s-au creat si noi dregatorii. Spre exemplu, in Tara Romaneasca s-a creat vornicia de sus, iar in Moldova a fost introdusa bania. Pe de alta parte, s-au facut unii pasi importanti inainte in sensul specializarii dregatoriilor, o mai buna fixare a competentelor, precum si introducerea sistemului remunerarii dregatorilor.

Sectiunea a III-a. Dreptul in prima faza a regimului turco-fanariot

Alte transformari au fost introduse prin reformele realizatre de catre Constantin Mavrocordat, caci prin asezaminte succesive acesta a reorganizat administratia locala, administrarea bisericii, a modificat sistemul fiscal si a adus modificari statutului juridic al boierilor. Aceste reforme au fost codificate in Asezamantul din 1740, al carui text a fost publicat in 1742 in Franta.

In cea ce priveste reforma administratiei locale, Constantin Mavrocordat a numit la conducerea fiecarui judet si, ulterior, la conducerea fiecarui tinut cate doi ispravnici, care erau subordonati marelui vistiernic si domnului; unul dintre cei doi ispravnici exercita atributiuni administrative, iar celalalt atributiuni judiciare. De aceea, s-a afirmat ca in vremea lui Constantin Mavrocordat s-au facut primii pasi in directia separarii puterilor in stat, asa cum aceasta a fost conceputa in Occident, in sensul ca prin numirea celor doi ispravnici cu competente diferite s-a realizat separarea puterii administrative de cea judecatoreasca.

In ce priveste reforma din domeniul bisericesc, Mavrocordat a introdus  epitropiile manastiresti (cuvantul "epitropie” isi are originea in grecescul "epitrop”, care are intelesul de administrator) care, sub autoritate domneasca, administrau patrimoniul bisericii. Atributiunile jurisdictionale ale clerului au fost restranse pana la desfiintare si s-a hotarat ca preotii sa fie recrutati doar din randul stiutorilor de carte; in schimb, clerul a fost scutit de plata impozitelor.

Pe plan fiscal, unele dintre nenumaratele impozite percepute au fost suprimate, pe cand altele au fost unificate intr-unul singur, numit sama obsteasca, impozit repartizat pe familii sau pe localitati – tidule de bir. Acest impozit consta din 10 taleri, care trebuiau platiti in patru sferturi, adica in patru rate. In zece ani, impozitele au crescut vertiginos, ajungandu-se la plata acestora in 12 sferturi. Functionarii publici ce erau imputerniciti a strange impozitele erau platiti dintr-un fond special, numit casa rasurilor.

S-a modificat si statutul boierilor.

Existau doua categorii de boieri:

- boierii veliti – erau marii dregatori, ce nu plateau impozite; cuvantul "veliti” isi are originea in slavonescul "vel”, care are intelesul de mare;

- boierii mazili – erau boieri mai putin importanti, scutiti de plata unor impozite; cuvantul "mazili” vine de la turcescul "mazur”, care are intelesul de scos din functie.

Ulterior, boierii veliti erau de doua feluri.

In prim afaza a regimului turco-fanariot nu s-au elaborat coduri de legi, datorita opozitiei Turciei, care nu vedea cu ochi buni elaborarea unui sistem juridic modern in tarile romane. Iata de ce izvoarele dreptului din prima faza a regimului turco-fanariot si-au gasit expresia in reformele lui Constantin Mavrocordat.

In Asezamantul din 1740 nu se vorbeste despre favorizarea taranilor aserviti, ci se spune ca ispravnicii si boierii trebuie sa aiba grija ca taranii aserviti sa isi indeplineasca obligatiile, in sensul inaspririi exploatarii taranilor aserviti prin interzicerea stramutarii de pe mosii, precum si din introducerea unor noi prestatii in munca, fara stabilirea vreunei limite.

Rezultatele recensamantului realizat in 1746 au demonstrat ca in perioada 1741-1746 jumatate din taranii aserviti au fugit din tara, neputand plati birurile, fie in sudul Dunarii, mai exact in Timoc, fie in Transilvania, astfel incat economia agrara era amenintata cu falimentul.

Atunci, in perioada in care domnea in Tara Romaneasca, la 1 martie 1746, Constantin Mavrocordat a dat un asezamant (hrisov), prin care a decis ca toti taranii aserviti care se vor intoarce in tara vor fi eliberati din rumanie, urmand ca taranii intorsi in tara sa primeasca o carte (un document) de eliberare din rumanie pe baza careia se puteau aseza pe orice mosie doreau, iar fostii stapani nu aveau dreptul sa-i urmareasca; de asemenea, in urmatoarele sase luni dupa intoarcere erau scutiti de plata oricaror impozite. Dar acest asezamant a fost prost redactat, intrucat nu s-a precizat pana la ce data pot reveni in tara taranii fugari si, in al doilea rand, pentru ca nu s-a precizat care va fi statutul celor ramasi in tara, astfel incat efectul asezamantului a fost in sens invers, deoarece si cei ramasi au inceput a fugi pentru a se bucura de iertarea de rumanie.

Atunci, constrans de imprejurari, la 5 august 1746 Constantin Mavrocordat a dat un nou asezamant prin care a desfiintat rumania, Prin al doilea asezamant, Constantin Mavrocordat le-a recomandat boierilor sa ii ierte pe taranii intorsi in tara de rumanie. Daca boierii nu dadeau curs acestei recomandari, taranii isi puteau rascumpara libertatea prin plata sumei de 10 taleri.

O reforma similara a initiat Constantin Mavrocordat si in Moldova in anul 1749, pe cand era domn al Moldovei, numai ca dispozitia avea caracter imperativ, in sensul ca boierii erau obligati a elibera taranii din vecinie. Dupa reformele lui Constantin Mavrocordat, in documentele redactate, taranii aserviti erau numiti tarani clacasi sau lacuitori pe mosii.

Relatiile dintre boieri si clacasi se stabileau pe baze contractuale, in sensul ca, cel putin teoretic, clacasul putea incheia cu orice boier pe mosia caruia se aseza o tocmeala (un contract). Prin contractele incheiate, boierii se obligau a atribui spre folosinta clacasilor anumite suprafete de pamant pana la un anumit termen, iar clacasii se obligau sa plateasca anumite sume de bani. Dupa executarea acelor obligatii, clacasii, daca doreau, se puteau muta pe alte mosii. Fata de aceasta transformare a raportului juridic tarani-boieri, s-a constratat ca boierii impuneau clacasilor conditii mult mai grele decat cele ce decurgeau din Legea tarii, caci pana in momentul realizarii reformelor lui Constantin Mavrocordat, relatiile boieri-tarani aserviti se stabileau pe baze legale, in sensul ca, in virtutea Legii tarii, boierul trebuia sa puna la dispozitia taranilor aserviti doua treimi din mosie, iar taranul aservit trebuia sa plateasca zeciuiala. In noua situatie, profitand de starea de constrangere in care se aflau clacasii, boierii le impuneau orice conditii. Asa se explica faptul ca domnii fanarioti au curmat intr-o oarecare masura abuzurile boieresti prin anumite hrisoave, denumite ponturisi urbarii, prin intermediul carora s-au fixat obligatiile minime ale boierilor si obligatiile maxime ale clacasilor.

Taranii clacasi stapaneau pamanturile boieresti cu titlu de detentiune, titlu juridic transmis prin contractul de arendare. De aceea, la 1862, tentativa lui Mihail Kogalniceanu de a-i improprietari pe taranii clacasi sub cuvant ca ei ar fi uzucapat pamanturile boieresti a fost dejucata de catre Barbu Catargiu, deoarece clacasii nu puteau uzucapa aceste pamanturi, intrucat prima conditie a uzucapiunii era posesia, or taranii aserviti, ca si clacasii, erau simpli detentori precari. In 1864 a fost lansata teoria conform careia boierii si taranii stapaneau pamantul in indiviziune, iar plata pamanturilor imbraca forma platii zilelor de claca.

Sectiunea a IV-a. Organizarea de stat in a doua faza a regimului turco-fanariot

Dupa 1774 au avut loc unele transformari in planul organizarii de stat pentru stabilizarea domniei, in scopul consolidarii autonomiei tarilor romane, caci, daca in prima faza a regimului turco-fanariot domnii tarilor romane au promovat cu docilitate politica Turciei, in cea de a doua faza domnii fanarioti ai tarilor romane au promovat o politica proprie, promovand o diplomatie oculta, de pendulare intre Turcia si Rusia, fiindca dupa 1774 raportul de forte dintre Turcia si Rusia tinde sa se schimbe in favoarea Rusiei, mai ales in timpul domniei Ecaterinei a II-a. De aceea, domnii fanarioti promovau in secret interesele Greciei, cu sprijinul Rusiei, pentru emanciparea grecilor de sub turci, iar tarile romane trebuiau sa fie o trambulina greceasca.

Prin tratatele de la Kuciuk-Kainardji (1774) si de la Iasi (ianuarie 1792), precum si prin hatiserifuri, s-a decis ca durata domniei sa fie de 7 ani, iar domnii sa fie inlaturati doar pentru abuzuri grave, constatate de catre Turcia. De aceea, la presiunea Rusiei, in 1802 s-a dat un nou hatiserif prin care s-a consacrat inca odata durata de 7 ani a domniei, iar abuzurile domnilor puteau fi constatate doar de catre Rusia, care dobandise un drept de intercesiune (un drept de interventie) in sprijinul tarilor romane, deoarece Rusia se erija in aparatoarea ortodoxiei in Balcani. Asa se face ca, ulterior, rolul domniei tinde sa sporeasca, domnii exercitand atributii legislative, executive si judiciare intr-un climat de autonomie sporita.

Pe plan legislativ, domnii erau cei care promulgau izvoarele dreptului scris, stabileau ierarhia izvoarelor de drept, precum si care dintre dispozitiile Legii tarii se aplicau alaturi de dispozitiile dreptului scris.

Pe plan executiv, domnul numea si revoca inaltii dregatori, fonda noi asezari urbane sau rurale si elibera pasapoarte. Fireste, desi in acea perioada nu erau pasalacuri, tarile romane nu eliberau pasapoarte proprii, acestea se eliberau de abia din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, dar, ca o expresie a recunoasterii autonomiei, pasapoartele din tarile romane erau eliberate de catre domn, nu de catre functionarii turci, si aveau rubrici distincte, fiind eliberate intr-o forma proprie.

Pe plan judiciar, domnul este presedintele Divanului domnesc, in calitate de instanta suprema.

Inaltul divan exercita si el atributii legislative, administrative si judiciare.

Toate asezamintele domnesti intrau in vigoare dupa ratificarea Divanului domnesc.

Pe plan administrativ, Divanul asigura aplicarea in practica a dispozitiilor legale, infiinta serviciile publice, aproba impozitele fixate de catre domnie.

Pe plan judiciar, Divanul domnesc, in frunte dcu domnul, era instanta suprema.

S-au infiintat epitropii ale obstirilor, ce isi desfasurau activitatea in capitale si in orasele din judete si tinuturi si exercitau, dupa model francez, atributii administrative privind invatamantul, sanatatea, industria, comertul si lucrarile publice.

In ceea ce priveste dregatoriile, apare o inovatie. Aceasta inovatie consta din introducerea dregatoriilor fara slujbe. De aici rezulta ca titlul de boier echivala cu cel de dregator si ca dregatoria se putea cumpara, chiar daca nu avea obiect. Pe aceasta cale, o serie de persoane se innobilau, desi nu exercitau functii in stat, cum a fost cazul caminarului G. Iminovici.

Cu privire la sistemul fiscal, existau doua tipuri de impozite:

- directe, care cuprindeau la randul lor capitatia (impozitul pe persoane) si ajutorintele (impozitele cu caracter exceptional);

- indirecte, care proveneau din taxe pe comertul intern si extern.

Contribuabilii erau de doua feluri:

- bresle;

- birnici, care puteau fi tarani liberi, tarani clacasi, etc.

In domeniul organizarii bisericii au aparut reglementari noi, biserica aflandu-se sub autoritatea domnului, din punct de vedere administrativ, si sub autoritatea Patriarhiei de la Constantinopol, din punct de vedere spiritual. Mitropolitul trebuia confirmat de catre domn si ocupa cel mai de seama loc in cadrul Divanului Domnesc. Episcopii care aveau eparhii primeau carja episcopala de la domn si aveau unele atributiii judiciare in eparhiile lor. Din punct de vedere ierarhic, sub episcopi se aflau protopopii, staretii si preotii. Existau episcopii in Moldova la Roman, Radauti si Husi, iar in Tara Romaneasca la Ramnic, Buzau si Arges.

Foarte importanta a fost reforma judiciara. Aceasta a fost realizata de Alexandru Ipsilanti, mai intai in Tara Romaneasca, iar apoi, usor modificat, in Moldova.

Prima instanta era judecatoria dupa la judet (judecatoria de judet), care solutiona litigiile dintre tarani, precum si unele pricini penale mai marunte. Apoi erau departamenturile, care erau in numar de trei, dintre care doua erau civile si unul criminalicesc. Urmatorul nivel era ocupat de departamentul velitilor boieri, care judeca in prima instanta litigiile dintre boieri si in apel hotararile celor trei departamenturi. Instanta suprema era Divanul domnesc, care judeca orice pricina civila sau penala fie in prima instanta, fie in apel.

Sectiunea a V-a. Dreptul in a doua faza a regimului turco-fanariot

In domeniul dreptului, autonomia dobandita de tarile romane s-a oglindit si in elaborarea unor coduri de lege, desemnate prin termenii "cod”, "codica”, "condica”. Aparitia acestor coduri marcheaza inceputul modernizarii dreptului nostru si, totodata, inceputul sistematizarii sale pe ramuri de drept, in principal sub influenta franceza si austriaca.

La 1775 s-a adoptat Pravilniceasca condica, la 1806 Pandectele paharnicului Toma Carra, la 1814 Manualul juridic al lui Andronache Donici, la 1817 Codul Calimah (Condica tivila a Moldovei), la 1818, in Tara Romaneasca, Legiuirea (Codul) Caragea.

Pravilniceasca condicaa fost nemijlocit expresia tendintei tarilor romane spre autonomie juridica, pentru ca la acea epoca, in momentul intensificarii relatiilor cu cetatenii din vestul Europei, Turcia pretindea ca acelor straini sa li se aplice regimul capitulatiilor, dupa cum pretindea ca acelasi regim al capitulatiilor sa se aplice si in tarile romane. Dupa o serie de dispute s-a decis ca, deopotriva, cetatenii statelor din vestul Europei sa se bucure de regimul capitulatiilor in Imperiul Otoman, adica sa fie judecati pe teritoriul Imperiului Otoman dupa legile lor, sub motivul ca principalul izvor de drept era Coranul, pe cand ei aveau alta religie. Dar cetatenii din Occident au pretins ca regimul capitulatiilor sa se aplice si in tarile romane.

Alexandru Ipsilanti, in replica, a raspuns ca in tarile romane nu se aplica Coranul, deoarece, in primul rand, au alte izvoare de drept si nu sunt incluse in Imperiul Otoman, ci sunt doar vasale acestuia. La acest raspuns, reprezentantii statelor occidentale au pretins aplicarea regimului capitulatiilor, pe motiv ca procedura de judecata era inapoiata. Atunci, Alexandru Ipsilanti a modificat organizarea instantelor si procedura de judecata dupa model european.

La 1775, in Tara Romaneasca, a fost adoptata si promulgata Pravilniceasca Condica, intrata in vigoare abia in 1780, datorita opozitiei Turciei. Prin aceasta s-a organizat sistemul judiciar in patru trepte si s-a introdus o procedura de judecata moderna sub influenta austriaca. De asemenea, Pravilniceasca condica cuprindea si dispozitii in domeniul dreptului civil si al dreptului administrativ, precum si reglementari cu privire la relatiile dintre boieri si tarani. Denumirea de "Pravilniceasca condica” este conventionala. In fapt, se numea Mica randuiala juridica; a fost redactata in limba romana si in limba greaca.

Dar este de retinut ca editia in limba greaca abunda in termeni juridici romanesti, de unde s-a tras concluzia ca autorii au fost romani.

Pravilniceasca condicaa fost elaborata pe baza Legii tarii, a basilicalelor, a practicii judiciare interne si externe si a doctrinei juridice occidentale. Se pare ca autorul a fost Ienachita Vacarescu.

Pandectele paharnicului Toma Carra, redactate in 1806, imbracau forma un proiect de Cod civil structurat in trei parti: persoane, lucruri si actiuni, numai ca a fost elaborata doar prima parte, privind persoanele, dupa modelul Codului civil francez (1804), ramasa insa in manuscris.

Manualul juridic al lui Andronache Donici a aparut in 1814. Cel mai mare pravilist (jurist) moldovean, Andronache Donici, a alcatuit un Cod civil dupa modelul Codului civil francez din 1804 si al Codului civil austriac din 1811. Desi acest cod a fost foarte apreciat, el nu a fost niciodata promulgat de catre domnie. Totusi, datorita valorii sale, el a fost aplicat in practica instantelor de judecata.

Codul Calimah a fost elaborat in 1817, in Moldova, din ordinul domnitorului Scarlat Calimah, ordin ce fusese dat inca de la 1813. A fost publicat in doua editii. Editia din 1817 a fost redactata in limba greaca, iar cea din 1833 in limba romana. Principalii autori ai editiei in limba greaca au fost: Andronache Donici, Anania Cuzanos si Cristian Flechtenmacher. Autorii versiunii in limba romana au fost: Cristian Flechtenmacher, Damaschin Bojinca si Petrache Asachi. Acest cod cuprinde doar dispozitii de drept civil. Autorii s-au inspirat din Legea tarii, din basilicale, din Codul civil francez si din Codul civil austriac. Cu privire la dispozitiile din Legea tarii, ele nu s-au mai aplicat in forma traditionala in care se aflau, ci au fost integrate expres in dispozitiile Codului. Codul Calimah este format dintr-o prefata, trei parti si doua anexe. Mai mult chiar, in prefata se mentioneaza ca ori de cate ori judecatorul constata o lacuna a Codului, va aplica dispozitiile Legii tarii, ce continua a fi in continuare dreptul nostru comun, chiar si in acea perioada.

Prima parte se refera la Dritul persoanelor, partea a doua se refera la Dritul lucrurilor, iar partea a treia la Inmarginiri ce privesc dritul persoanelor dimpreuna cu cel al lucrurilor. Cele doua anexe cuprind dispozitii de drept comercial, referitoare la licitatie si faliment.

Legiuirea Caragea s-a publicat in Tara Romaneasca in 1818. Este denumita si Codul Caragea, deoarece a fost elaborata din ordinul domnitorului Ioan Gheorghe Caragea. Principalii autori au fost: logofatul Nestor, care a fost primul profesor ce a predat dreptul in limba romana, Athanasie Hristopol si stolnicii Constantin si Ionita Balaceanu. Cuprinde dispozitii de drept civil in primele patru parti, dispozitii de drept penal in partea a cincea si dispozitii de drept procesual in partea a sasea.

Cele sase parti ale Codului Caragea erau astfel intitulate:

- Partea intaia – Pentru obraze (persoane);

- Partea a doua – Pentru lucruri;

- Partea a treia – Pentru tocmeli (contracte);

- Partea a patra – Pentru daruri (donatii) si mosteniri;

- Partea a cincea – Pentru vini;

- Partea a sasea – Despre ale judecatilor.

Observam ca primele patru parti ale Codului Caragea formeaza un adevarat cod civil, partea a cincea un cod penal, iar partea a sasea un cod de procedura.

Pravilniceasca condica, Codul Calimah si Legiuirea Caragea au fost abrogate in 1865, moment in care a intrat in vigoare Codul civil roman.

Aceste coduri cuprind dispozitii referitoare la: proprietate, persoane, organizarea familiei, rudenie, succesiuni, obligatiuni, dreptul penal si dreptul procesual.

Cu privire la dreptul de proprietate codurile mentionate au consacrat dreptul absolut de proprietate, facand distinctie intre proprietatea absoluta si proprietatea divizata.

In cazul proprietatii absolute, numita si desavarsita sau neimpartita, toate atributele dreptului de proprietate sunt exercitate de catre aceeasi persoana.

In cazul proprietatii divizate, atributiile dreptului de proprietate se impart intre doua persoane distincte, si anume o persoana care exercita dritul fiintei lucrului, care se numeste nud proprietar, si o alta persoana care exercita dritul folosului lucrului.

Codurile in cauza stabilesc ca raporturile dintre boieri si tarani se stabilesc in baza contractului de arendare.

Unii dintre domnii fanarioti si-au propus sa desfiinteze drepturile stravechi de proprietate ale boierilor si taranilor prin interpretarea tendentioasa a unor institutii juridice din aceste coduri. Astfel, Scarlat Calimah, domnul Moldovei, a sustinut ca, la origine, toate pamanturile ar fi apartinut domnului si, ca atare, nu poate exista proprietate privata asupra pamantului fara hrisov de danie domneasca, iar pamanturile stapanite fara un asemenea hrisov urmau a trece in stapanirea domnului in calitate de titular al lui dominium eminens. Aceasta interpretare a fost respinsa de Sfatul de obste, argumentandu-se ca, potrivit basilicalelor opereaza prescriptia achizitiva, adica uzucapiunea de 40 de ani, care se aplica si imobilelor domnesti. Astfel, chiar daca s-ar admite ca initial toate pamanturile au fost domnesti si ca ele au ajuns in stapanirea boierilor sau taranilor fara hrisov domnesc, totusi, nu puteau fi preluate de catre domn, intrucat fusesera dobandite prin uzucapiune.

In materia persoanelor, oamenii erau clasificati in liberi, robi si dezrobiti. In categoria oamenilor liberi erau inclusi si taranii clacasi. Era stabilit numarul minim al zilelor de claca la sase, iar maxim la doisprezece in Pravilniceasca condica, pe cand Legiuirea Caragea prevedea numarul minim al zilelor de claca la doisprezece. In perioada in care au fost in vigoare aceste coduri a crescut numarul poslusnicilor si al scutelnicilor, care se aflau in dependenta personala fata de boieri, dar care nu aveau obligatii fata de stat.

Dintre tarani, aproximativ jumatate se aflau in stare de dependenta directa fata de boieri in calitate de scutelnici sau de poslusnici, pe cand ceilalti depindeau de boieri in mod indirect, in calitate de clacasi.

Robii erau asimilati lucrurilor. Totusi, li s-a recunoscut o anumita capacitate juridica, putand reprezenta pe stapanii lor in relatiile cu terte persoane.

Persoanele juridice sunt desemnate prin termenul de "tovarasie” in Pravilniceasca condica si in Legiuirea Caragea, si prin sintagma "persoane moralicesti” in Codul Calimah. Se prevad reglementari amanuntite cu privire la administrarea, infiintarea, raspunderea si stingerea persoanei juridice, precum si privitoare la formarea capitalului si impartirea castigului.

Reglementarile privind familia, rudenia si casatoria sunt, in general, conforme dispozitiilor din pravilele anterioare. Se consacra principiul raspunderii personale. Astfel, se precizeaza ca sotia nu raspunde pentru faptele sotului si ca nici parintii nu raspund pentru faptele copiilor lor majori.

Sunt interzise casatoriile intre crestini si necrestini, precum si cele intre oamenii liberi si robi.

Copilul rezultat din unirea unei persoane libere cu una aflata in robie este intotdeauna un om liber.

Obligatia de inzestrare a fetelor la maritat revine parintilor si fratilor, in virtutea dispozitiilor din Pravilniceasca condica si Legiuirea Caragea, pe cand Codul Calimah o prevede doar in sarcina parintilor. Zestrea fetelor trebuia apreciata in bani in momentul constituirii ei, pentru ca, la un eventual divort din vina barbatului, femeia sa dobandeasca bunuri in aceeasi valoare cu zestrea avuta.

Divortul datorat adulterului sotiei avea ca efect pierderea zestrei, ce trecea in proprietatea barbatului.

Sunt reglementate si adoptia, tutela si curatela dupa modelul legiuirilor europene.

Rudenia putea fi de sange sau duhovniceasca. Rudenia de sange era in linie dreapta suitoare si coboratoare, precum si in linie laturalnica sau de alaturi. Fiecare generatie insemna un grad de rudenie.

In materie succesorala, sunt reglementate atat mostenirea legala, cat si mostenirea testamentara.

Se precizeaza care este rezerva succesorala, adica partea din mostenire care poate fi dobandita doar de catre membrii familiei, si care este cota disponibila, adica partea din mostenire care putea fi dobandita si de catre persoanele straine de familie.

Vocatia succesorala apartine celor trei categorii de rude de sange: ascendenti, descendenti si colaterali. Copiii naturali veneau la mostenire in concurs cu cei legitimi, in virtutea dispozitiilor Codului Calimah, pe cand in virtutea dispozitiilor Codului Caragea veneau doar la succesiunea mamei. Sotul supravietuitor dobandea uzufructul unei parti din bunuri cand venea in concurs cu copiii, adica primea spre folosinta si culegerea fructelor o parte din mostenire egala cu cea care revenea unui copil, urmand ca la moarte acele bunuri sa intre in proprietatea efectiva a copiilor. Sotul supravietuitor dobandea in deplina proprietate o cota variind intre o sesime si o treime cand venea in concurs cu copii dintr-o alta casatorie a sotului defunct sau cand nu existau copii. Sotul supravietuitor dobandea intreaga mostenire in lipsa rudelor succesibile. In lipsa oricarui mostenitor, mostenirea era declarata vacanta si culeasa de catre stat.

Reglementarile in cauza consacrau si trimiria, care reprezenta o treime din masa succesorala, destinata cheltuielilor de inmormantare si de pomenire a celui decedat.

In materia obligatiilor, in cele trei legiuiri sunt cuprinse reglementari moderne. Este definit conceptul de "obligatie”, sunt aratate izvoarele obligatiilor, este definit contractul, sunt aratate elementele esentiuale ale contractului, sunt reglementate transferul si stingerea obligatiilor, precum si garantiile reale si personale.

Ca izvoare ale obligatiilor, cele trei legiuiri prevad legea, contractul si delictul. 

Contractele sunt clasificate dupa forma in contracte scrise si contracte nescrise, iar dupa efecte in contracte unilaterale si bilaterale. Se precizeaza ca un contract, pentru a fi valabil incheiat, trebuie sa fie conform cu dispozitiile legii si bunelor moravuri. Consimtamantul, ca element esential al contractului, pentru a fi valabil, trebuie sa fie lipsit de sila (violenta) sau de viclesug (dol). Obiectul contractului, ca element esential al acestuia, trebuie sa fie un lucru aflat in comert, adica sa fie un lucru ce poate face parte din patrimoniul unei persoane. Capacitatea juridica, prevazuta pentru prima data ca element esential al contractului, este mentionata ca fiind egala pentru toti, aratandu-se in Codul Calimah, in mod expres, ca "tot omul se socoteste a fi vrednic de a-si castiga drituri in conditiile legii”.

 In cele trei legiuiri, sunt reglementate amanuntit contractele de vanzare-cumparare, inchiriere, arendare, schimb si comodat.

Dintre acestea, cel mai in detaliu reglementat este contractul de vanzare-cumparare. Se preciza ca un asemenea contract putea fi incheiat fie in forma scrisa, fie in forma orala. Cand obiectul contractului era format din bunuri imobile sau robi, se cerea forma scrisa a contractului. In cazul pamantului, trebuiau respectate regulile cu privire la dreptul de protimis. Totodata, era admisa stricarea vanzarii, adica anularea contractului, cand se constata ca ulterior incheierii contractului, pretul reprezenta mai putin de jumatate din valoarea reala a lucrului, fapta ce era denumita leziune.

Contractul de imprumut putea fi incheiat doar in forma scrisa si in prezenta a cel putin trei martori.

Zalogul putea fi scos la vanzare doar la cererea creditorului prin hotarare judecatoreasca.

Chezasii se bucurau de beneficiul de discutiune. Conform acestui beneficiu, garantul urmarit in justitie de catre creditor putea cere acestuia sa se indrepte mai intai asupra debitorului principal si numai daca debitorul principal se dovedeste a fi insolvabil sa se indrepte asupra sa.

Dobanda legala a fost fixata in cele trei legiuri la 10% cu interzicerea antocismului, precum si prin interzicerea cametei.

In domeniul dreptului penal, cele trei legiuiri preiau in linii mari dispozitiile din pravilele anterioare, indeosebi din Cartea romaneasca de invatatura si Indreptarea legii. Infractiunile sunt numite in cele trei legiuiri vini si sunt clasificate dupa gravitatea lor in vini mari si vini mici. Observam din reglementarile in cauza ca notiunea de infractiune nu se desprinde inca de persoana infractorului. Astfel, nu sunt aratate elementele constitutive ale infractiunii, ci se fac referiri doar la categoriile de infractori, precum ucigasi, talhari, hoti, plastografi, etc.

Pentru prima data in legislatia noastra sunt incriminate faptele slujbasilor si dregatorilor, precum abuzurile judecatorilor fata de parti, abuzurile ispravnicilor fata de cetateni, nedreapta luare din partea agentilor executori si nedreapta luare de catre vornici a amenzilor de la tarani.

Avand in vedere noul sistem de probatiune bazat in justitie pe inscrisuri si marturii, erau aspru pedepsiti plastografii (falsificatorii de acte), precum si martorii mincinosi. Plastografii erau pedepsiti cu taierea mainii, iar martorii mincinosi cu amenzi si cu trecerea in Condica siretilor, care constituia un inceput de cazier judiciar, pentru a nu mai fi chemati a depune marturie in viitor.

In vederea consolidarii economiei de schimb erau pedepsiti cei care, in mod fraudulos, declarau ca sunt in stare de incetare a platilor pentru a nu-si plati datoriile. Acesti faliti fraudulosi erau numiti in legiuirile de referinta mofluzi mincinosi. Termenul "mofluz” este de origine turceasca, avand intelesul de a da faliment. Mofluzii mincinosi erau condamnati impreuna cu cei care au tainuit bunurile lor sau care au pretins in mod fals ca sunt si ei creditori ai acestora.

In sistemul pedepselor mentionam pedeapsa capitala pentru hiclenie, omor si talharie. Avem si mutilarea, ce se putea realiza prin taierea mainii pentru plastografie sau pentru furt, bataia cu nuiele la spate, biciuirea in targ a infractorului. Existau si pedepse infamante, precum darea infractorului prin targ, tunsoarea, taierea nasului pentru incest, expunerea femeii vinovate de adulter in piata publica. De asemenea, existau si pedepse privative de libertate, precum ocna, temnita si surghiunul la manastire. Existau si amenzile penale si despagubirile.

In domeniul dreptului procesual, prevederile celor trei coduri in cauza au urmarit modernizarea organizarii instantelor si a procedurii de judecata.

In acest sens mentionam:

- introducerea condicelor de judecata la toate instantele;

- formularea in scris a hotararilor judecatoresti si motivarea lor in scris cu aratarea capului de pravila;

- introducerea reprezentarii in justitie prin mandatari numiti vechili si prin avocati, numiti vechili de judecati;

- ierarhizarea probelor in justitie cu accent pe probele scrise, declaratiile martorilor si cercetarile instantei, numite dovezi cu mestesug;

- introducerea publicitatii tranzactiilor imobiliare, prin tinerea la judecatoriile de la judete de condici speciale pentru vanzarile de pamant si cladiri, precum si pentru testamente si foile de zestre.

Totodata intalnim reglementari speciale cu privire la licitatie, cunoscuta sub denumirea de "vanzare la mezat”, procedura falimentului si judecarea comerciantilor de catre arbitri.

Capitolul VII. Statul si dreptul in perioada 1821-1848

Sectiunea I. Programul revolutiei de la 1821

Revolutia condusa de Tudor Vladimirescu a avut un dublu caracter, unul social si unul national. Din desfasurarea revolutiei si din actele adoptate in decursul ei rezulta ca s-a urmarit desfiintarea dependentei feudale, curmarea abuzurilor, inlaturarea dominatiei otomane si revenirea la domniile pamantene. Intre 28 ianuarie si 27 mai 1821 puterea politica a fost detinuta de catre Tudor Vladimirescu si armata revolutionara constituita in Adunarea poporului. Tudor Vladimirescu a recunoscut Divanul boieresc drept organ al administratiei tarii, urmand ca acesta, prin aparatul de care dispunea, sa-i aduca la indeplinire toate dispozitiile. Aceasta masura a fost considerata ca fiind temporara, deoarece se preconiza introducerea unui regim constitutional modern.

Programul revolutiei de la 1821 a fost exprimat in mai multe acte, si anume: Proclamatia de la Tismana, cunoscuta si sub denumirea de Proclamatia de la Pades, data la inceputul revolutiei, Cererile norodului romanesc, Proclamatia de la Bolintin, Proclamatia de la Bucuresti. Dintre acestea, Cererile norodului romanesc ("norod” in limba slavona are intelesul de popor) a constituit un adevarat proiect de constitutie, conform caruia statul urma sa fie o monarhie constitutiuonala, iar domnul trebuia sa jure ca va respecta Constitutia. In dregatoriile de stat si cele bisericesti numirile urmau a se face numai dupa merit. Acordarea de catre domn a titlurilor nobiliare depindea de exercitarea unei functii in cadrul aparatului de stat. Se mai prevedea reorganizarea sistemului judiciar prin reducerea taxelor si accesul tuturor locuitorilor la instantele de judecata, infiintarea unei armate nationale, subordonarea bisericii statului si legilor tarii, alegerea mitropolitului de catre popor, infiintarea de scoli cu predare in limba romana pentru toti tinerii, indiferent de situatia sociala, in conditii de deplina gratuitate, desfiintarea vamilor din interiorul tarii si mentinerea doar a celor de la granita, desfiintarea privilegiilor si scutirilor acordate negustorilor straini, revenirea la sistemul platii impozitelor in patru rate, alungarea din tara a boierilor vinovati de grave abuzuri, preluarea pamanturilor boierilor care s-au pronuntat impotriva revolutiei. Se mai prevedea ca pamanturile dobandite de boieri prin abuz si inselaciune urmau a fi inapoiate taranilor.

Sectiunea a II-a. Organizarea de stat a Moldovei si a Tarii Romanesti

Ca urmare a revolutiei de la 1821 si a plangerilor adresate de catre boierii romani tuturor cancelariilor din Europa, Turcia hotaraste in 1822 ca in tarile romane sa se revina la traditia domniilor pamantene. Organizarea de stat a tarilor romane a fost stabilita prin Conventia de la Ackerman din 1826, conventie ce nu a putut fi aplicata datorita noului razboi ruso-turc. Sistemul domniilor pamantene a fost suspendat in 1828, cand, in urma razboiului ruso-turc, tarile romane au fost ocupate de catre trupele tariste. Regimul de ocupatie militara a durat pana in 1834, timp in care tarile romane au avut regimul unor protectorate, iar conducerea lor era exercitata de catre un guvernator numit de catre tar.

Conform dispozitiilor Conventiei de la Ackerman si ale Tratatului de la Adrianopol din 1829, in tarile romane urmau a se adopta Regulamente organice in scopul modernizarii vietii sociale si de stat. Regulamentele organice au fost aprobate in anul 1830 de catre Adunarile obstesti extraordinare, si apoi au fost intarite de catre Poarta. Regulamentele organice pentru Tara Romaneasca au intrat in vigoare in 1831, iar cele pentru Moldova in 1832.

In doctrina juridica romaneasca s-a afirmat intr-o opinie ca cele doua Regulamentele organice ar fi adevarate constitutii. In realitate, ele sunt acte cu caracter constitutional, care dau o reglementare unitara organizarii statului. Regulamentele organice nu sunt constitutii in sens modern, pentru ca au fost adoptate din initiativa unor puteri straine si nu contin dispozitii cu privire la drepturile si libertatile cetatenesti.

Conform dispozitiilor Regulamentelor organice, domnia era electiva, nobiliara si viagera. Era astfel deoarece domnul era ales pe viata de catre Adunarile obstesti extraordinare doar din randul boierilor. Domnul ales trebuia sa fie investit de Turcia si confirmat de Rusia. Cu toate acestea, s-a hotarat, in mod exceptional, ca primii domni sa fie numiti pe termen de sapte ani prin acordul Turciei si Rusiei.

In virtutea dispozitiilor Regulamentelor organice, domnul exercita conducerea statului in conformitate cu legile, avand atributii legislative, executive si judecatoresti. In virtutea acestor atributii, domnul avea initiativa legislativa, iar legile votate de Adunarea obsteasca obisnuita (ordinara) puteau fi aprobate sau respinse de catre domn. Domnul era comandantul armatei nationale. El nu avea dreptul de a judeca, ci numai de a intari hotararile judecatoresti ramase definitive. Totusi, in Moldova domnul prezida sedintele instantei supreme, care era Divanul domnesc.

Conform Regulamentelor organice, dregatoriile au fost organizate intr-un sistem unitar, pe domenii de activitate, ca o expresie a tendintei catre specializarea lor si a principiului separatiei puterilor in stat. Astfel, domeniul internelor era condus de marele vornic al treburilor dinlauntru. Domeniul justitiei era condus de marele logofat al dreptatii. Domeniul cultelor era condus de marele logofat al treburilor bisericesti. Domeniul apararii era condus de marele spatar, cel al finantelor de marele vistiernic. Domeniul externelor era condus de catre marele postelnic, camara domneasca se afla in raspunderea marelui camaras, iar politia avea ca sef pe marele aga.

Marii dregatori se reuneau periodic sub presedintia domnului si hotarau asupra masurilor administrative si asupra proiectelor de lege pe care domnul intentiona sa le supuna aprobarii Adunarii obstesti obisnuite. Problemele curente ale statului erau solutionate de catre Sfatul administrativ, care era asemanator unui Consiliu de ministri de astazi, intr-o forma restransa, compus din marele vornic, marele vistiernic si marele postelnic.

Divanul domnesc si-a restrans treptat atributiile legislative, preluate de catre Adunarea obsteasca obisnuita, precum si cele administrative, care au fost preluate de catre Sfatul administrativ. Astfel ca in epoca regulamentara, Divanul domnesc exercita doar atributii judecatoresti in Moldova, in calitate de instanta suprema.

Adunarea obsteasca extraordinara era formata in majoritate din boieri, dar si din negustori si mestesugari. Avea ca atributii alegerea domnului, iar dupa alegere solicita Portii otomane investirea domnului si Rusiei confirmarea domnului.

Adunarea obsteasca obisnuita era formata doar din reprezentanti ai boierilor si ai clerului. Era un parlament in forma embrionara, avand ca atributii adoptarea legilor la propunerea domnului, adoptarea bugetului, exercitarea controlului asupra veniturilor si cheltuielilor statului, domnul avand obligatia de a da socoteala pentru cheltuielile statului in fata acestuia. Aceasta adunare propunea domnului masuri necesare in diferite domenii precum agricultura, industria, comertul si asigurarea ordinii publice. Daca intre Adunarea obsteasca obisnuita si domn interveneau divergente, ele trebuiau sa fie solutionate de catre Turcia si Rusia.

In ce priveste organizarea armatei, s-a prevazut necesitatea formarii armatei nationale. Recrutarea ostasilor se facea dintre tarani, cu arcanul, pe sase ani. S-a renuntat definitiv la sistemul angajarii de mercenari. Comanda suprema asupra armatei apartinea domnului.

Prin Regulamentele organice, instantele de judecata au fost reorganizate si modernizate, pe baza principiilor ierarhizarii si specializarii. Sistemul judiciar introdus prin intermediul Regulamentelor organice era format din tribunalul satesc, format din preot si din trei reprezentanti ai taranilor, ispravnicii judetelor si tinuturilor, tribunalele politiei indreptatoare, tribunalele judetene sau de tinut, divanurile judecatoresti, tribunalele apelative de comert, Inaltul divan, Divanul domnesc, care exista doar in Moldova si era prezidat de catre domn, si Inalta Curte de Revizie, care functiona doar in Tara Romaneasca.

In domeniul organizarii administrativ-teritoriale, prin Regulamentele organice, s-au luat masuri in directia centralizarii puterii de stat. Astfel au fost desfiintate marile subdiviziuni administrativ-teritoriale: Tara de sus, Tara de jos. In rest, organizarea administrativ-teritoriala a ramas neschimbata, cu precizarea ca s-au redus numarul judetelor si al tinuturilor.

Sectiunea a III-a. Evolutia dreptului in Tara Romaneasca si in Moldova

Dezvoltarea economica si intensificarea comertului in aceasta perioada au impus noi reglementari. In acest scop a fost preluata experienta legislativa a statelor europene avansate, indeosebi cea franceza. De asemenea, a fost organizat invatamantul superior juridic romanesc si au fost trimisi tineri romani la studii juridice in strainatate. In aceasta perioada s-au cristalizat ramurile dreptului, caracterizate prin unitate de principii si diferentierea reglementarilor pe institutii juridice.

Cele mai importante reglementari au intervenit in materia dreptului constitutional, a dreptului civil, a dreptului comercial, a dreptului penal si a dreptului procesual.

Normele de drept constitutional sunt cuprinse in Regulamentele organice, care au dat celor doua tari romane aceeasi organizare politica. Dispozitiile privitoare la organizarea statului din Regulamentele organice au introdus primele principii de drept constitutional din istoria legislatiei noastre.

Dintre acestea mentionam:

- distinctia dintre notiunea de "stat” si persoana domnului;

- principiul separatiei puterilor in stat, separarea veniturilor statului de cele ale domnului;

- sistemul contabilitatii publice;

- distinctia dintrre dreptul public si dreptul privat.

Regulamentele organice au consacrat un statut juridic unitar pentru romanii din Tara Romaneasca si din Moldova. Acestia puteau circula liberi dintr-o tara in alta si puteau dobandi bunuri de orice fel in oricare dintre cele doua tari. Din aceste aspecte, rezulta ca romanii erau socotiti cetateni ai aceluiasi stat.

In domeniul dreptului civil s-au aplicat in continuare Codul Calimah si Legiuirea Caragea. Regulamentele organice prevedeau ca toate procesele civile vor fi judecate dupa cele doua coduri. Reglementarile de drept civil erau aproape identice in cele doua tari romane, intrucat codurile mentionate erau in multe privinte asemanatoare. De asemenea, si Regulamentele organice cuprindeau dispozitii de drept civil, care erau identice. Astfel, Regulamentele organice au consacrat drepturile sfinte ale proprietarilor, precizare de natura sa sublinieze inca odata caracterul sacru si absolut al dreptului de proprietate. Totodata, s-a generalizat rolul actelor scrise in relatiile civile prin obligativitatea inregistrarii contractelor de ipoteca si a celor de dota, precum si a actelor de stare civila. S-a subliniat caracterul raspunderii civile personale, fiind abrogate formele de raspundere colectiva. De asemenea, a fost desfiintat dreptul de protimis, el urmand a fi aplicat doar la proprietatile devalmase ale taranilor.

Dezvoltarea comertului a impus crearea unei noi ramuri de drept, si anume dreptul comercial. Raspunzand acestor cerinte, in Moldova, Iacovache Veisa in 1833 si Emanoil Draghici in 1841 au tradus Codul comercial francez. In 1840, in Tara Romaneasca, tot pe baza Codului comercial francez, Simion Marcovici a intocmit un Cod comercial cu anexele sale, intitulat Condica de comerciu. Acest cod s-a aplicat in practica instantelor de judecata din Tara Romaneasca si din Moldova.

Codul in cauza cuprindeau trei carti, care reglementeaza:

- Cartea I – Actele de comert in general;

- Cartea a II-a – Falimentul si procedura falimentului;

- Cartea a III-a – Negotul fluvial si maritim, precum si regimul vaselor maritime.

In relatiile comerciale s-au aplicat in paralel cu acest cod si dispozitii din Codul Calimah si din Legiuirea Caragea cu privire la concursul creditorilor, precum si cele din Regulamentele organice cu privire la organizarea comertului.

In domeniul dreptului penal se remarca aparitia in Moldova a unui Cod penal si de procedura penala sub denumirea de Criminaliceasca condica. Prima parte a acestui cod a aparut in 1820 si cuprindea un Cod de procedura penala, iar partea a doua in 1826 si cuprindea un Cod penal.

Conform conceptie legiuitorului de atunci, toate infractiunile sunt considerate crime, iar acestea erau impartite in doua mari grupe:

- crime impotriva ordinii obstesti – razvratirea impotriva autoritatilor, etc.;

- crime impotriva persoanei si a avutului personal – uciderea, pruncuciderea, ranirea, violul, plastografia, furtul, tainuirea, tulburarea stapanirii mosiei sau a casei.

Pentru unele infractiuni s-a prevazut prescriptia. Spre exemplu, termenul de prescriptie pentru furt era de 30 de ani, pentru adulter de trei luni.

In 1851 a aparut in Tara Romaneasca Condica criminaliceasca, identica in denumire si continut cu cea din Moldova.

Organizarea armatei nationale a impus adoptarea de codici militare prin care sa fie sanctionate abaterile disciplinare si infractiunile comise de catre militari. Astfel, in 1832 s-au adoptat primele Coduri militare: Asezamantul ostasesc pentru straja pamanteasca a Valahiei in Tara Romaneasca si Condica militara in Moldova. Dintre infractiunile cuprinse in aceste coduri mentionam nesupunerea, care avea drept corespondent in dreptul modern insubordonarea, fuga de sine si departarea de slujba, care avea drept corespondent in dreptul modern dezertarea, intrebuintarea soldatilor in interes particular, nepazirea si sustragerea munitiilor si lucrarilor de razboi. Infractiunile erau judecate de instante specializate – judecata cea mare. Erau pedepsite cu destituirea, munca silnica sau bataia. Abaterile disciplinare, conform acestor coduri, puteau fi simple sau grave; erau judecate de un Consiliu militar format din trei ofiteri; erau pedepsite cu arest.

In domeniul dreptului procesual a continuat imbunatatirea desfasurarii proceselor si a organizarii judecatoresti. Mentionam dispozitiile cu privire la separarea instantelor judecatoresti de cele administrative, specializarea instantelor, organizarea procedurii scrise, organizarea avocaturii, procedura apelului si a revizuirii hotararilor judecatoresti, delimitarea competentei instantelor civile de cea a instantelor bisericesti, supravegherea actiunii penale de catre procuror, garantarea inviolabilitatii persoanei prin introducerea mandatului de a arestare si a obligatiei de a se proceda la cercetarea celui arestat in 24 de ore de la aducere, reglementarea regimului probelor scrise, al actelor de notariat si al celor de stare civila, inamovibilitatea judecatorilor si egalitatea tuturor in fata legilor. Prin Regulamentele organice s-a introdus, pentru prima data in legislatia romaneasca, principiul autoritatii lucrului judecat, dar acest principiu se aplica doar hotararilor judecatoresti pronuntate de catre Divanul domnesc si confirmate de catre domn. Deoarece aceste hotarari erau definitive, nu puteau fi modificate nici de catre domnul care le-a confirmat, nici de catre domnii urmatori.

Capitolul VIII. Organizarea de stat a Moldovei si a Tarii Romanesti in perioada 1848-1858

Revolutia de la 1848 a prezentat, la romani, o serie de particularitati, determinate de specificul destramarii feudalismului si a afirmarii relatiilor de tip capitalist in toate cele trei tari romane.

Revolutia de la 1848 a avut un caracter unitar, dovedind forta constiintei nationale a tuturor romanilor, idealurile lor comune, hotararea de a lupta pentru libertate si unitate nationala.

Caracterul unitar al revolutiei in tarile romanesti rezulta din programul revolutiei, expus in mai multe documente: Petitia proclamatie, Dorintele partidei nationale, Petitia nationala adoptata de Marea Adunare de la Blaj si Proclamatia de la Islaz.Dinaceste documente rezulta principalele obiective pe care revolutia le-a urmarit: realizarea unui stat unitar si independent, modernizarea vietii politice si economice, crearea unei piete interne unice care sa permita realizarea unei productii de marfuri dezvoltate, desfiintarea granitelor dintre teritoriile locuite de romani, unirea celor trei tari romanesti intr-un singur stat, unirea si neamestecul in treburile interne, respectarea drepturilor romanilor de a-si organiza singuri tara conform cerintelor si nevoilor lor, egala indreptatire a tuturor nationalitatilor, desfiintarea clacii, improprietarirea taranilor fara vreo despagubire, desfiintarea privilegiilor, desfiintarea corvezilor, contributia fiscala generala, desfiintarea rangurilor feudale, egalitatea politica a tuturor cetatenilor si nationalitatilor, garantarea drepturilor si libertatilor, infaptuirea unor reforme democratice cu privire la organizarea administratiei, justitiei si a armatei, introducerea si respectarea monarhiei constitutionale, separatia puterilor in stat, egalitatea tuturor in fata legilor.

Dupa infrangerea revolutiei pasoptiste, tarile romane au fost supuse unui regim de ocupatie militara turco-tarista. Aceasta ocupatie a luat sfarsit dupa doi ani si jumatate, dar pentru scurt timp, pentru ca in perioada razboiului Crimei tarile romane au fost ocupate pe rand de Rusia si Austria. In aprilie 1849, prin Conventia de la Balta-Liman, incheiata intre Rusia si Turcia, s-a impus Tarii Romanesti si Moldovei un sistem politic cu elemente tipic feudale. Insa prin felul in care au fost formulate, mai ales prin felul in care au fost interpretate, prevederile acestei conventii ofereau posibilitatea unor transformari in favoarea tarilor romane. Astfel, conventia in cauza prevedea reintroducerea Regulamentelor Organice, dar cu o serie de schimbari, lasandu-se posibilitatea modificarii lor in viitor. Formal, Regulamentele organice constituiau legea fundamentala a celor doua tari romanesti, dar, in fapt, nu s-a revenit la regimul regulamentar anterior.

Astfel, a fost modificat vechiul sistem privitor la institutia domniei, care nu mai era nici viagera, nici electiva. Domnii erau numiti de catre puterea suzerana si de catre puterea protectoare pe o perioada de sapte ani, dintre boierii credinciosi lor.

 In perioada 1850-1856 au functionat Divanurile obstesti. Acestea erau compuse din reprezentanti ai boierilor si ai clerului si aveau in competenta adoptarea legilor, adoptarea bugetului, controlul asupra conducerii administrative a statului si a oraselor, controlul asupra finantelor publice. Aceste competente au insemnat pasi in directia limitarii puterii domnului, precum si in directia separarii puterilor in stat. 

Armata a fost desfiintata, deoarece s-a alaturat revolutiei.

In privinta administratiei s-a introdus o noua terminologie. Vechile dregatorii au fost numite departamente sau ministere cu competente bine precizate. Spre exemplu, ministerul de interne se ocupa de asigurarea ordinei publice, de agricultura, sanatate si lucrari publice. Organizarea administrativ teritoriala s-a mentinut, conducatorii judetelor si tinuturilor fiind denumiti ocarmuitori, respectiv parcalabi.

Prevederile Coventiei de la Balta-Liman au fost completate de altele, infaptuie fie pe baza unor acte internationale, fie pe baza unor hotarari interne. Astfel, prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, protectoratul rusesc asupra Moldovei si Tarii Romanesti a fost inlaturat, Principatele romane ramanand doar sub suzeranitatea turceasca. Prin acelasi tratat, partea de sud a Basarabiei, respectiv cele trei judete de pe marginea Dunarii – Cahul, Ismail si Bolgrad – au fost restituite Moldovei. Conform aceluiasi tratat, Regulamentele organice urmau a fi desfiintate si inlocuite cu o legiuire alcatuita de marile puteri, tinandu-se seama si de dorintele romanilor.

Pentru exprimarea acestor dorinte au fost convocate Adunarile ad-hoc, care au functionat in perioada septembrie-decembrie 1857. Adunarile ad-hoc, exprimand vointa romanilor, au adoptat hotarari fundamentale cu privire la viata de stat a tarilor romane, decisive pentru viitorul lor politic. Aceste hotarari prevedeau recunoasterea autonomiei si neutralitatii Principatelor, unirea Tarii Romanesti si a Moldovei intr-un singur stat sub numele de Romania, aducerea unui principe dintr-o familie domnitoare straina, formarea unui guvern reprezentativ si constitutional. Aceste hotarari, impreuna cu un  raport al Comisiei europene, au fost trimise reprezentantilor Puterilor garante, care s-au intrunit la Paris in mai 1858.

Conferinta de la Paris, ce si-a desfasurat lucrarile in perioada mai-august 1858 a stabilit printr-o conventie statutul international si viitoarea organizare interna a Principatelor. Reflectand divergentele dintre cele sapte puteri, Conventia de la Paris a fost plina de ezitari si de contradictii, pe care insa oamenii politici romani, animati de un profund patriotism, au stiut sa le depaseasca in favoarea unirii.

Conventia de la Paris prevedea: cele doua tari romanesti urmau a purta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei si Tarii  Romanesti, dar cu o organizare separata, cu domni diferiti, cu adunari legiuitoare si capitale diferite. De asemenea, prevedea crearea Comisiei Centrale de la Focsani, care sa elaboreze proiecte de legi comune, o Curte de Casatie unica, conducerea unitara a armatei de catre un comandant ales prin rotatie din cele doua tari. Totodata se recomanda punerea pe baze noi prin modificarea legislatiei, a relatiilor dintre boieri si tarani. Conventia avea anexata si legea electorala, care introducea un sistem cenzitar, prin care mosierimea era in mod vadit favorizata.

Conventia de la Paris, fara a raspunde in totalitate aspiratiilor de atunci ale romanilor, a fost prima recunoastere internationala a dreptului romanilor de a trai uniti intr-un stat unitar.

Intrebari si teste

  • Ce este obstea sateasca si care erau organele de conducere din cadrul acesteia?
  • Ce caracter aveau normele de conduita din cadrul obseti satesti si la ca se refereau acestea?
  • Ce sunt tarile si cum s-au format?
  • Definiti Legea tarii si aratati sfera de cuprindere a acesteia.
  • Aratati dispozitiile Legii tarii cu privire la domnie, Sfatul domnesc si dregatorii.
  • Aratati organizarea fiscala potrivit Legii tarii.
  • Prezentati organizarea administrativ-teritoriala a tarilor romane in conformitate cu dispozitiile Legii tarii.
  • Expuneti dispozitiile Legii tarii cu privire la proprietate.
  • Enuntati categoriile sociale stabilite prin statutul juridic al persoanelor in conformitate cu Legea tarii.
  • Tratati dispozitiile Legii tarii cu privire la succesiuni.
  • Expuneti dispozitiile Legii tarii cu privire la raspunderea colectiva.
  • Aratati reglementarea contractului de vanzare-cumparare potrivit dispozitiilor Legii tarii.
  • Tratati dispozitiile Legii tarii in domeniul dreptului penal.
  • Prezentati procedura de judecata si probele potrivit dispozitiilor Legii tarii.
  • Relatati aparitia si continutul pravilelor bisericesti.
  • Care din urmatoarele pravile au fost scrise in limba slavona:
  • Pravila de la Manastirea Neamtului (1474);
  • Pravila de la Bisericani (1512);
  • Pravila Sfintilor Apostoli (1560-1580);
  • Pravila de la Putna (1581);
  • Pravila Sfintilor dupa invatatura marelui Vasile (inceputul secolului al XVII-lea)?
  • Tratati aparitia si continutul pravilelor laice Cartea romaneasca de invatatura si Indreptarea legii.
  • Aratati reformele lui Constantin Mavrocordat.
  • Care din urmatorii au fost autorii Codului Calimah scris in limba romana:
  • Cristian Flechtenmacher;
  • Andronache Donici;
  • Damaschin Bojinca;
  • Anania Cuzanos;
  • Petrache Asachi?
  • Enumerati dispozitiile din Pravilnicesca Condica, Codul Calimah si Legiuirea Caragea cu privire la proprietate, persoane, familie, rudenie, dreptul penal si procedura de judecata.
  • Aratati care sunt noile coduri elaborate in perioada 1821-1848.
  • Ce hotarari au adoptat Adunarile ad-hoc care au functionat in perioada septembrie-decembrie 1857? 

TITLUL III

 STATUL SI DREPTUL ROMANESC MODERN

Capitolul I. Reformele si opera legislativa infaptuite de Alexandru Ioan Cuza

Sectiunea I. Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Unirea Principatelor, realizata prin dubla alegerea a lui Alexandru Ioan Cuza a fost urmata de realizarea unui program de reforme democratice. Pentru infaptuirea acestora, Alexandru Ioan Cuza si colaboratoriii sai, in frunte cu Mihail Kogalniceanu, au procedat mai intai la organizarea statului intr-o forma care sa asigure o autentica unitate politica a natiunii si cadrul initierii reformelor democratice.

Astfel, trecand peste dispozitiile Conventiei de la Paris, care prevedea organe administrative, Adunari elective si guverne separate, Alexandru Ioan Cuza a realizat unificarea treptata a organelor centrale ale statului. In acest scop, in fiecare guvern a numit persoane originare din ambele state, ministerele de la Iasi au fost transformate in directorate ale ministerelor de la Bucuresti, in Adunarile elective ale fiecarui Principat au fost alesi deputati din ambele Principate, a organizat pregatirea si comanda unica a armatei, a creat o retea comuna de posta, telegraf, sanitara si de transport, a dispus sa se practice corespondenta directa intre organele centrale ale administratiei si nu prin intermediul ministerelor de externe.

In acelasi timp, biserica a fost reorganizata, au fost inlaturati egumenii greci si s-a trecut la secularizarea averilor manastiresti.

Pe plan extern, au fost unificate reprezentantele diplomatice, iar celelalte tari trimiteau reprezentante diplomatice unice. Toate aceste masuri au fost aprobate la Conferinta de la Constantinopol din septembrie 1861, dar cu valabilitate doar in timpul domniei lui Cuza. Ca urmare, Alexandru Ioan Cuza a proclamat constituirea Romaniei si a unificat guvernele in decembrie 1861 si Adunarile elective in ianuarie 1862. Pentru asigurarea autonomiei judecatoresti, Romania a respins regimul capitulatiilor. Totodata, statul roman a luat masura interzicerii activitatii judiciare a consulatelor straine si a trecut la punerea in executare a sentintelor date de catre instantele romanesti in cauzele in care erau implicati si straini.

In virtutea suveranitatii manifestate, statul roman a inceput a incheia conventii cu alte state, fara a recurge la serviciile Ministerului de Externe turcesc. Incheierea si recunoasterea unor asemenea conventii a insemnat implicita recunoastere din partea altor state a suveranitatii tanarului stat roman.

Cuza si Kogalniceanu, constatand ca Adunarea electiva, formata in majoritate din mosieri, respinge toate proiectele de reforma si schimba guvernele la doua-trei luni, opunand votul de blam, au facut pregatirile necesare pentru introducerea unui regim de putere personala. Prilejul s-a ivit la 2 mai 1864, cand Adunarea electiva a refuzat sa voteze proiectul de lege electorala. Atunci Kogalniceanu a prezentat Decretul pentru dizolvarea Adunarii elective, dupa care a fost adresata o proclamatie catre popor, ocazie cu care a fost prezentat textul proiectului Statutului dezvoltator al Conventiei de la Paris si al noii legi electorale, care trebuiau aprobate prin plebiscit. Plebiscitul, care a avut loc intre 10 si 14 mai 1864, a confirmat pe deplin adeziunea poporului la actele prezentate.

Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris a fost considerat noua constitutie a tarii. Conform acestuia, domnul cumula atributii legislative si executive, putand emite decrete fara consultarea Parlamentului ori de cate ori situatia impunea masuri deosebite. Parlamentul devine bicameral; era format din Adunarea electiva (Adunarea deputatilor) si Corpul Ponderator (Senatul). Puterea publica este incredintata domnului, senatului si Adunarii Deputatilor. Initiativa legislativa apartinea domnului, care pregatea proiectele de legi cu sprijinul Consiliului de Stat, organism nou creat, format doar din juristi.

Prin noua lege electorala s-a largit considerabil dreptul de vot, prin inlaturarea privilegiilor comerciale ale mosierilor, permitand accesul larg al burgheziei. Legea electorala prevedea ca alegatorii sunt fie primari, fie directi. Erau alegatori primari cei care plateau un anumit impozit. Cincizeci de alegatori primari numeau un alegator direct. Puteau fi alegatori directi cei care aveau un venit anual de minim 100 de galbeni, preotii, conducatorii unor institutii si cei cu studii superioare. Alegatorii din ambele categorii trebuiau sa aiba cel putin 25 de ani.

Puteau fi alesi in Adunarea electiva cetateni romani care aveau cel putin 30 de ani si un venit minim anual de 200 de galbeni.

Corpul Ponderator era compus din mitropolitul tarii, episcopii eparhiilor, presedintele Curtii de Casatie, cel mai vechi general in activitate si 64 de membri numiti de catre domn.

Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris prevedea mecanismul adoptarii legilor de catre cele doua camere si sanctionarea acestora de catre domn, precum si modalitatile de punere in aplicare a legilor. Acest Statut, considerat noua lege fundamentala a statului, inlatura Conventia de la Paris, oprind astfel drumul instaurarii unui regim de tutela al marilor puteri, consolidand autonomia, deschizand noi perspective luptei pentru independenta absoluta, precum si drumul infaptuirii reformelor democratice.

Dintre reformele realizate in timpul domniei lui Cuza, cea mai importanta a fost reforma agrara, infaptuita prin legea promulgata la 14 august 1864. Conform acestei legi, "satenii clacasi sunt si raman deplini proprietari pe locurile supuse posesiunii lor in intinderea ce se hotaraste prin legea in fiinta”. Suprafata de pamant asupra careia se recunoaste dreptul de proprietate al taranilor era fixata in functie de numarul de vite pe care acestia le stapaneau. Totodata, legea in cauza a desfiintat regimul clacasiei in schimbul unei despagubiri, pe care taranii urmau a o plati prin sume repartizate anual, vreme de 15 ani. Prin infaptuirea reformei agrare, doua treimi din pamanturile mosierilor au trecut in proprietatea taranilor, dandu-se astfel o puternica lovitura pozitiei economice a boierimii. Totodata, s-au deschis largi perspective dezvoltarii capitaliste, creandu-se conditii pentru accelerarea progresului societatii romanesti.

Deosebit de importante au fost si celelalte acte normative cu caracter reformator adoptate in perioada de referinta. Dintre acestea amintim: Legea pentru consiliile judetene si Legea comunala din 1864, prin care s-a reglementat modul de constituire, organizare si functionare a comunelor si judetelor. De asemenea, mentionam Legea privind organizarea armatei, care sublinia teza inarmarii, la nevoie, a intregului popor, precum si Legea cu privire la organizarea judecatoreasca, in care erau aratate instantele judecatoresti: judecatoriile de plasa, tribunalele judetene, curtile de apel, curtile cu juri si Inalta Curte de Casatie si Justitie. Deosebit de importante pentru dezvoltarea societatii au fost si legile cu privire la instructiunea publica, cu privire la pensii, cu privire la contabilitate, precum si Legea de infiintare a Casei de Depuneri si Consemnatiuni.

Sectiunea a II-a. Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate si Codul civil, Codul de procedura civila, Codul penal si Codul de procedura penala, elaborate in vremea si din dispozitia lui Cuza. Aceste coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic necesar dezvoltarii legislatiei romanesti. Prin adoptarea acestor coduri, Romania a intrat in randul tarilor cu cea mai inaintata legislatie. Opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza a influentat pozitiv teoria si practica juridica, a stimulat dezvoltarea invatamantului juridic, a stiintei dreptului, a dus la afirmarea gandirii juridice romanesti in tara si peste hotare.

Codul civil a fost redactat de Comisia Centrala de la Focsani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale carei lucrari au durat pana in 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile romanesti anterioare, Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de un imens prestigiu si care servise drept model celor mai multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli, care fusese atunci elaborat si care se bucura in Europa acelor vremuri de o deosebita apreciere, legislatia civila a Belgiei si doctrina juridica a vremii. Codul civil roman a fost adoptat in 1864 si a intrat in vigoare la 1 decembrie 1865. In momentul publicarii, s-a numit Codul civil Alexandru Ioan, iar dupa abdicarea lui Cuza s-a republicat sub titlul de Codul civil roman. Legislatorii lui Cuza au avut ca principala sursa de inspiratie Codul civil francez, dar principiile si dispozitiile acestuia nu au fost preluate in mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea lor la realitatile romanesti. Codul civil elaborat in vremea lui Cuza a preluat in mod selectiv si dispozitii din alte coduri straine si a avut permanent in vedere dispozitiile din legiuirile romanesti anterioare, de sorginte bizantina. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la conditiile feudalismului.

Codul civil roman este format dintr-un preambul, care se refera la lege in general, precum si la aplicarea ei in timp si spatiu, din trei carti si din partea privitoare la Dispozitiile finale. Prima carte era consacrata persoanelor, cea de a doua era consacrata bunurilor, iar ultima modurilor de dobandire si transmitere a proprietatii.

Codul penal a fost publicat in 1865 si a ramas in vigoare pana in 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui Cuza s-au inspirat din legiuirile romanesti anterioare, din Codul penal francez din 1810 si din Codul penal prusian din 1851.

La baza Codului penal roman a fost pusa conceptia clasica a dreptului penal, profund individualista, care il priveste pe om ca pe o fiinta abstracta, desprinsa din mediul in care isi desfasoara activitatea. Aceasta conceptie priveste infractorul ca pe un om rational, constient de urmarile faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un pronuntat caracter de intimidare. Abia mai tarziu, odata cu aparitia noilor conceptii cu privire la fapta si faptuitor, precum si cu privire la rolul pedepselor, au inceput a fi luati in considerare si factorii sociali care determina comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de modificari ale codului in cauza, cu accent pe necesitatea reeducarii infractorilor in vederea reintegrarii lor in viata sociala.

Codul penal de la 1865 a fost structurat in trei carti:

- Cartea I – Dispozitii cu privire la pedepse si la felul lor;

- Cartea a II-a – Norme cu privire la crime si delicte;

- Cartea a III-a – Contraventii.

Infractiunile cuprinse in cod erau de trei feluri:

- crime – erau sanctionate cu pedepse criminale;

- delicte – erau sanctionate cu pedepse corectionale;

- contraventii – erau sanctionate cu pedepse politienesti.

In Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele mai grave, avandu-se in vedere gradul lor de pericol social, infractiunile contra statului: rasturnarea ordinii de stat si tradarea. Apoi urmeaza in functie de gravitatea lor infractiunile contra Constitutiei: faptele contra sistemului parlamentar si a celui electoral. Sunt apreciate ca facand parte din categoria infractiunilor mai grave infractiunile contra intereselor publice, care priveau exercitarea functiilor administrative de catre functionari: abuzul de putere si delapidarea. Alte infractiuni sunt indreptate impotriva functionarilor publici: ultrajul, opunerea fata de ordinele autoritatilor. Cele mai multe dintre infractiunile cuprinse in codul penal de la 1865 erau cele indreptate impotriva vietii, a integritatii corporale, a onoarei si a patrimoniului.

Codul de procedura civila a fost elaborat si a intrat in vigoare odata cu Codul civil. Plecand de la conceptia fundamentala, conform careia normele de procedura civila sunt cele care dau viata intregului sistem de drept privat, legislatorii lui Cuza au acordat o atentie deosebita elaborarii acestui cod. Pentru aceasta, s-au inspirat din Codul de procedura civila francez, Codul de procedura civila belgian, precum si din legiuirile romanesti anterioare.

Codul in cauza este structurat in sapte carti:

- Cartea I – Procedura inaintea judecatorului de plasa;

- Cartea a II-a – Tribunalele de judet;

- Cartea a III-a – Curtile de apel;

- Cartea a IV-a –Arbitri;

- Cartea a V-a – Executarea silita;

- Cartea a VI-a – Proceduri speciale;

- Cartea a VII-a – Dispozitii speciale.

Procedura de judecata este orala, publica si contradictorie. Codul arata ca in procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise, martorii, expertizele, juramantul judiciar si prezumtiile. Erau prevazute urmatoarele cai de atac: apelul, cand se proceda la o noua judecata de fond, opozitia, care se utiliza impotriva hotararilor date in lipsa, contestatia si recursul. Prin recurs se stabilea daca legea a fost bine interpretata si aplicata.

Codul de procedura penala a fost elaborat si a intrat in vigoare odata cu Codul penal. Principalele surse de inspiratie pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile romanesti anterioare, Codul de instructie criminala francez din 1808 si doctrina juridica a vremii.

Codul in cauza prevedea ca procesul penal cuprindea doua faze. Prima faza, cea premergatoare judecatii, avea ca obiective descoperirea, urmarirea si instructia infractorilor. Faza a doua era cea a judecatii.

Codul de procedura penala era structurat in doua carti, corespunzatoare celor doua faze ale procesului. Prima faza a procesului era realizata de catre ofiterii de politie judiciara, care aveau ca sarcina descoperirea infractiunilor, de catre procurori, care aveau ca sarcina urmarirea infractorilor si de catre judecatorii de instructie, ce aveau ca sarcina anchetarea infractorilor, numita instructie.

Faza a doua a judecatii era realizata de catre judecatoriile de plasa, tribunalele judetene, curtile cu juri si de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie. Datorita lipsei personalului calificat, judecatoriile de plasa nu au functionat, atributiile lor fiind incredintate subprefectilor ce administrau plasa respectiva. In competenta tribunalelor intrau delictele, iar in competenta curtilor cu juri intrau crimele.

Curtile cu juri erau formate dintr-un complet de judecatori si dintr-un juriu compus din cetateni.

Juriul era chemat sa raspunda prin da sau nu la doua intrebari:

- Daca persoana este sau nu vinovata? In ipoteza in care persoana era gasita vinovata, se proceda la a doua intrebare.

- Daca acea persoana merita sau nu circumstante atenuante? Daca juriul raspundea afirmativ la prima intrebarea, judecatorii faceau incadrarea faptei in textul de lege corespunzator si fixau pedeapsa in functie de dispozitiile legii si de parerea juriului in ceea ce priveste circumstantele atenuante.

Capitolul II. Statul si dreptul modern in perioada 1866-1918

Sectiunea I. Organizarea de stat

In perioada 1866-1918 forma de guvernamant a fost cea a monarhiei constitutionale.

In cadrul acesteia, locul central in viata de stat era detinut de catre domn, devenit apoi rege, Guvern si Parlament.

Prin Constitutia din 1866 se consacra principiul separatiei puterilor in stat. Astfel, domnul nu mai putea cumula puterea executiva si legislativa. Atributiile prevazute de Constitutie confereau domnului o mare autoritate in stat.

Domnul:

- avea initiativa legislativa;

- sanctiona legile;

- incheia conventii cu alte state;

- numea si revoca pe ministri;

- avea dreptul de amnistie;

- era seful armatei;

- conferea gradele militare;

- conferea decoratii.

Dupa proclamarea independentei de stat a Romaniei si dupa proclamarea regatului, in 1881, si modificarea in acest sens a Consdtitutiei din 1884, puterile regelui, in calitate de sef al statului, au sporit si mai mult.

Guvernul era propus de catre rege si avea o pozitie preponderenta in raport cu Parlamentul, datorita sistemului de relatii existente intre rege, parlament si guvern. Astfel, regele putea dizolva parlamentul, iar apoi numea un nou guvern care organiza noi alegeri.

Conform Constitutiei din 1866, Parlamentul era format din Senat si Adunarea deputatilor.

Puterea legislativa era exercitata de catre domn impreuna cu Parlamentul.

 

Sectiunea a II-a. Evolutia dreptului

1. Dreptul constitutional si dreptul administrativ

In perioada 1866-1918, principalele izvoare ale dreptului au fost Constitutia din 1866 si codurile adoptate in epoca lui Alexandru Ioan Cuza, care au constituit temelia sistemului de drept modern. Alaturi de aceste izvoare s-au adoptat o serie de alte acte normative, ca expresie a dinamicii relatiilor sociale.

Constitutia adoptata la 1 iulie 1866 s-a aplicat cu unele modificari pana in anul 1923. A fost prima Constitutie a Romaniei. Consacrand faurirea statului national roman, proclamand monarhia constitutionala pe temeiul principiului separatiei puterilor in stat, precum si drepturile si libertatile cetatenesti, prin continutul si forma sa, ea poate fi considerata o constitutie democratica, moderna.

Astfel, in titlul referitor la puterile statului, se prevede ca puterea legislativa se exercita de catre domn si Reprezentanta nationala, pe cand puterea executiva era incredintata domnului, care o exercita prin organele administrative. Puterea judecatoreasca revenea instantelor judecatoresti.

Se preciza ca activitatea legislativa se exercita numai prin acordul dintre domn si Reprezentanta nationala, formata din Adunarea deputatilor si din Senat.

Se bucurau de initiativa legislativa fiecare dintre cei trei factori: domnul, Adunarea deputatilor si Senatul. Legea, dupa ce era discutata si votata de majoritatea membrilor celor doua adunari, era propusa sanctiunii domnului.

Dispozitiile privind compunerea si alegerea membrilor parlamentului erau cuprinse in Constitutie si in Legea electorala. Aceste dispozitii prevedeau impartirea alegatorilor in patru colegii, dupa venit. In anul 1884, cele patru colegii au fost reduse la trei. In timpul primului razboi mondial a fost modificata Constitutia prin introducerea votului obstesc, direct, egal si secret.

Potrivit Constitutiei, activitatea executiva era exercitata de catre domn prin intermediul Guvernului. Guvernul era format dintr-un numar de ministri aflati sub presedintia primului ministru. Ministrii erau numiti si puteau fi revocati de catre domn si dadeau seama in fata domnului pentru activitatea lor. Ministrii raspundeau si pentru actele care emanau de la domn si pe care ei le contrasemnau. Domnul, ca si fiecare dintre cele doua adunari, avea dreptul de a-i acuza pe ministri si de a-i trimite in fata Inaltei Curti de Casatie si Justitie spre a fi judecati.

Parlamentul controla activitatea Guvernului, precum si a fiecarui ministru in parte. Adunarea deputatilor si Senatul aveau dreptul la ancheta, oricare parlamentar putea sa ii interpeleze pe ministri, care aveau obligatia sa raspunda intrebarilor puse.

In anul 1917 a fost necesara modificarea Constitutiei, pentru a face posibila reforma agrara promisa pe frontul din Moldova, intrucat cazurile de expropriere erau limitate la "utilitatea publica legalmente constatata si dupa o dreapta si prealabila despagubire”. Or, in sfera notiunii de "utilitate publica” intrau numai lucrarile de comunicatii si salubritate publica, precum si lucrarile de aparare a tarii (art. 19).

Pentru a se da o baza juridica exproprierii, aceste dispozitii au fost modificate prin introducerea notiunii de "utilitate nationala”. Legiuitorul avea in vedere faptul ca reforma agrara va solutiona o grava problema sociala, ceea ce reprezenta un caz de utilitate nationala.

Cu privire la organizarea administrativ-teritoriala, Constitutia din 1866 prevedea ca teritoriul Romaniei era impartit in judete, judetele in plasi, iar plasile in orase si comune.

In cadrul judetelor, puterea executiva era detinuta de catre prefect, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.

In fiecare judet functiona cate un Consiliu judetean, care avea dreptul, in calitate de organ deliberativ, de a se pronunta asupra problemelor de interes local.

Orasele si comunele erau conduse de catre primari si de catre consilii orasenesti, respectiv comunale, in calitate de organ deliberativ.

2. Dreptul civil

In perioada 1866-1918, reglementarile de drept civil au avut la baza Codul civil roman, adoptat in vremea lui Cuza.

Dezvoltarea productiei si a circulatiei marfurilor a necesitat noi reglementari in domenii precum proprietatea, conditia juridica a persoanei si contractele.

In materia proprietatii, statul a manifestat o preocupare speciala pentru dezvoltarea intreprinderilor industriale. Dintre legile speciale, adoptate in acest sens, le amintim pe cele din anii 1887 si 1912 cu privire la incurajarea industriei nationale.

De asemenea, in vederea apararii marcilor de fabricatie si comert s-a adoptat Legea din anul 1879, iar pentru apararea proprietatii intelectuale, in anul 1906, a fost adoptata Legea asupra brevetelor de inventie.

Noi reglementari au fost elaborate si cu privire la proprietatea miniera. Astfel, prin Legea din 1895 s-a admis separarea proprietatii solului de cea a subsolului, statul devenind proprietarul substantelor miniere.

In anul 1887 a fost adoptat noul Cod comercial, care cuprindea patru carti:

- Cartea I – Despre comert in general;

- Cartea a II-a – Despre comertul maritim si despre navigatii;

- Cartea a III-a – Despre faliment;

- Cartea a IV-a – Despre actiunile comerciale si durata lor.

Acest cod, avand drept model cele mai inaintate legislatii in materie din Europa (Germania, Belgia, Italia), acorda o mare libertate infiintarii de asociatii cu scop lucrativ.

In anul 1902 s-a dat o lege prin care se recunostea dreptul muncitorilor de a organiza sindicate, dar numai impreuna cu patronii, dar la conducerea acestor sindicate urmau a fi numiti si reprezentanti ai statului, care aveau drept de control.

Legea pentru organizarea meseriilor, a creditului si a asigurarilor sociale, data in anul 1912, a reglementat o noua forma de raspundere pentru accidentele de munca. De data aceasta, culpa patronului era prezumata, nemaitrebuind a fi dovedita, conform sistemului promovat de Codul civil. Pentru a opera raspunderea patronului, muncitorul trebuia sa faca doar dovada accidentului si a invaliditatii sale. Prin aceeasi lege s-a dat o reglementare unitara regimului pensiilor pentru batranete, pentru pierderea capacitatii de munca si pentru boala.

In materia contractelor mentionam noile modificari aduse contractului de arendare, reglementat sumar de catre dispozitiile Codului civil, prin Legea referitoare la invoielile agricole din anul 1866.

O serie de acte normative au fost adoptate in legatura cu regimul contractului de munca, indeosebi cu privire la durata zilei de munca, repausul duminical, conflictele colective de munca si jurisdictia muncii.

Astfel, pentru lucratorii majori nu s-au stabilit limite ale zilei de munca, astfel incat aceasta se putea prelungi pana la 16 ore. Repausul duminical a fost introdus in anul 1897 si a fost fixat la o jumatate de zi.

Cu privire la conflictele colective de munca, in anul 1909 s-a interzis muncitorilor si functionarilor statului sa organizeze greve, iar in anul 1912 s-a dat patronului posibilitatea sa desfaca oricand contractul de munca, daca muncitorii "primejduiau”situatia fabricii. Conflictele de munca dintre patroni si muncitori erau de competenta unor comisii de impacare. In ipoteza in care partile nu se impacau, litigiul era judecat de catre instantele de judecata.

3. Dreptul penal

In domeniul dreptului penal, principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din 1865, la care s-au adaugat unele legi speciale.

Dintre acestea, mentionam:

- Legea din 1906 prin care s-a interzis lucratorilor din mine sa participe la greve;

- Legea sindicatelor, asociatiilor profesionale ale functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice, data in anul 1909, prin care incetarea lucrului din cauza grevei a fost calificata infractiune si pedepsita cu privarea de libertate pana la doi ani;

 - Legile cu privire la securitatea interna si externa a statului, date in perioada primului razboi mondial, prin care erau incriminate fapte precum spionajul, tradarea de patrie si nerespectarea obligatiilor cu privire la pastrarea secretului de stat. Prin intermediul acelorasi legi au fost luate masuri privind organizarea instantelor militare pe timp de razboi.

4. Dreptul procesual

In perioada de referinta au continuat sa se aplice codurile de procedura civila si penala, adoptate in vremea lui Cuza. Dar au fost adoptate si legi noi prin care s-au introdus si unele proceduri speciale.

Astfel, in domeniul procedurii civile, importante modificari au fost introduse in anul 1900, cu ocazia republicarii Codului din 1865, prin care au fost aduse unele precizari si au fost redefinite notiunile, principiile si institutiile procedurale.

In materia dreptului procesual penal s-a introdus o procedura speciala prin Legea privitoare la instructiunea si judecarea in fata instantelor corectionale a flagrantelor delicte, adoptata in anul 1913, cunoscuta si sub denumirea de Legea micului parchet. Potrivit dispozitiilor acestei legi, persoanele prinse in momentul comiterii unor infractiuni de drept comun puteau fi arestate pe loc si aduse in fata procurorului, care le interoga si le trimitea in fata judecatorilor de ocoale sau a tribunalelor, chemate sa pronunte o hotarare urgenta de judecare in aceeasi zi. Sfera de aplicare a acestei legi a fost extinsa in practica si in domeniul relatiilor dintre muncitori si patroni, al demonstratiilor, manifestatiilor de strada sau grevelor.

Potrivit dispozitiilor din Legea pentru organizarea judecatoreasca din anul 1909, instantele de judecata erau:

- judecatoriile de ocoale;

- tribunalele de judet;

- curtile de apel;

- curtile de jurati;

- Curtea de Casatie.

5. Legislatia invoielilor agricole

In legislatia romaneasca din perioada analizata, un loc aparte l-a ocupat Legea invoielilor agricole din 1866.

Aceasta lege, care se aplica taranimii, deci majoritatii populatiei, afecta profund conditia juridica a acesteia, precum si starea ei materiala. Legea reglementa contractele sau invoielile dintre mosieri si tarani, care aveau ca obiect arendarea unor suprafete de pamant.

Invoiala incheiata intre mosier si taran era transcrisa intr-un registru special tinut de catre primaria comunei. Din momentul transcrierii, contractul devenea autentic si era investit cu formula executorie, la simpla cerere a mosierului. Primarul il punea in executare fara vreo judecata, printr-un sistem care se abatea in mod vadit de la dispozitiile Codului civil si ale Codului de procedura civila.

In anul 1872 s-a adus, prin modificarea legii, o precizare importanta, constand in aceea ca, pentru a-i determina pe tarani sa-si indeplineasca obligatia de a munci pe mosia boierului, autoritatile administrative locale pot recurge la constrangerea cu forta armata.

Dupa marea rascoala a taranilor din 1907, au fost aduse Legii invoielilor agricole mai multe modificari.

Dintre acestea mentionam:

 desfiintarea dijmei la tarla (forma de arendare pe care taranii erau nevoiti sa lucreze pentru mosieri o suprafata de teren egala cu cea arendata);

- dreptul taranului de a contesta, in termen de 5 zile, la judecatoria de ocol, hotararea autoritatilor administrative;

- stabilirea anumitor limite la preturile platite pentru pamant si pentru muncile agricole;

- controlul respectarii dispozitiilor legale in relatiile dintre mosieri si tarani de catre inspectori regionali;

- incheierea contractelor potrivit unor formulare impartite de ministerul Agriculturii si autentificate de catre primar, asistat de catre executorul comunal.

Intrebari si teste

  • Ce prevedea Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris?
  • Care au fost reformele lui Alexandru Ioan Cuza?
  • Expuneti opera legislativa a lui Alexandru Ioan Cuza.
  • Ce atributii avea domnul conform Constitutiei din 1866?
  • Ce prevedea Constitutia din 1866 cu privire la puterea legislativa si puterea executiva?
  • Aratati structura Codului comercial din 1887.
  • Ce prevedea Legea sindicatelor, asociatiilor profesionale ale functionarilor statului, judetelor, comunelor si stabilimentelor publice, data in anul 1909:
  • interzicea lucratorilor din mine sa participe la greve;
  • califica drept infractiune, pedepsita cu privarea de libertate pana la doi ani, incetarea lucrului din cauza grevei;
  • interzicea participarea sindicatelor la activitati politice?
  • Care erau instantele de judecata potrivit Legii pentru organizarea judecatoreasca din anul 1909?
  • Mentionati principalele modificari aduse Legii invoielilor agricole dupa marea rascoala a taranilor din 1907.

TITLUL IV

Organizarea de stat si dreptul in Transilvania in perioada cuprinsa

intre secolul al X-lea si anul 1918 

Capitolul I. Organizarea de stat a Transilvaniei in perioada secolul X-1918

Sectiunea I. Organizarea de stat a Transilvaniei in perioada voievodatului (secolul X-1541)

Procesul formarii statului transilvan a durat cateva secole.

In secolul al X-lea, cand a inceput infiltrarea ungurilor in Transilvania, romanii erau deja organizati in voievodate. Documentele istorice mentioneaza voievodatele lui Glad, Gelu si Menumorut, precum si rezistenta acestora impotriva patrunderii ungurilor in Transilvania.

In secolele XI si XII regii Ungarirei au procedat la colonizari intense in Transilvania. Cu toate acestea, populatia romaneasca a continuat sa fie majoritara si sa-si apere drepturile.

Pana spre sfarsitul secolului al XII-lea, dominatia maghiara se exercita numai asupra unei parti din nord-vestul Transilvaniei. Acest teritoriu se afla sub conducerea unui principe, care isi avea sediul la curtea regala maghiara. Celelalte zone ale Transilvaniei erau conduse de catre juzi si voievozi romani. Constatand ca nu isi pot subordona Transilvania prin forta, ungurii au fost nevoiti sa accepte unele forme de organizare traditionale ale romanilor si sa colaboreze cu nobilimea autohtona. Asa se face ca statul feudal de sine statator al Transilvaniei a imbracat forma unui voievodat prin preluarea formelor de organizare romanesti si prin extinderea lor la scara intregii Transilvanii.

Primul conducator al Transilvaniei este desemnat in anul 1176 prin termenul de voievod Leustachius (Eustatiu).

Dupa constituire, statul transilvanean a avut institutii politice si juridice proprii, distincte de cele ale Ungariei, aflandu-se totusi intr-o stare de vasalitate fata de regele Ungariei.

Pe plan central, puterea politica era detinuta de catre voievod, care exercita atributiuni militare, administrative si judiciare. Pana la jumatatea secolului al XV-lea, atributiile voievodului Transilvaniei au fost partial ingradite. Pe de o parte, prin incercarea regelui Ungariei de a se amesteca in treburile interne ale Transilvaniei, iar pe de alta parte datorita faptului ca in Transilvania biserica catolica, care era sprijinita de papalitate, se bucura de o larga autonomie. De asemenea, de o larga autonomie se bucurau unitatile administrativ-teritoriale ale sasilor si secuilor, iar intinse tinuturi, precum Tara Amlasului, Tara Fagarasului, Ciceiul si Cetatea de Balta erau feude romanesti, stapanite de catre domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei.

Raportul de forte dintre regele Ungariei si voievodul Transilvaniei a evoluat constant in favoarea voievodului Transilvaniei, care manifesta veleitati de independenta intr-un stat cu pretentii de suveranitate, numit Regnum Transilvaniae. De retinut ca in limbajul medieval, termenul de "regnum” desemneaza un stat de sine statator.

La nivel central, voievodul era ajutat de catre un vicevoievod, care era numit de catre voievod.

Principalii dregatori aflati pe langa voievod erau judele voievodal, care exercita atributii similare celor ale vornicului, si notarul voievodal, similar logofatului.

Cele mai importante prerogative in materie legislativa reveneau Congregatiei nobililor (congregatium generalis nobilium). Aceasta adunare reprezentativa era convocata periodic de catre voievodul Transilvaniei si adopta hotarari in diverse domenii.

Faptul ca Transilvania era un stat de sine statator era ilustrat si de sistemul adoptarii legilor. Astfel, legile aplicabile in Transilvania erau adoptate de catre Congregatia nobililor, iar decretele regelui Ungariei nu puteau fi aplicate in Transilvania daca nu erau in mod expres adoptate de catre Congregatia nobililor.

La lucrarile Congregatiei nobililor au participat si nobilii romani pana in anul 1291, ocazie cu care acestia sunt mentionati pentru ultima data in calitate de participanti la Congregatia nobililor – universis nobilibus Saxonis, Siculis et Olachis (Adunarea sasilor, secuilor si valahilor din Transilvania).

Mai mult decat atat, in anul 1437 s-a format Unio trium nationum, adica alianta politica a celor trei natiuni minoritare din Transilvania, indreptata impotriva romanilor majoritari, care din acel moment au fost total exclusi din viata politica.

In ceea ce priveste organizarea bisericii, inca inainte de venirea ungurilor, in Transilvania biserica ortodoxa era organizata la nivelul intregului teritoriu. Cu toate acestea, datorita opresiunii maghiare, in epoca voievodatului ea nu s-a putut constitui intr-un sistem ierarhic.

Armata din Transilvania era compusa din doua corpuri distincte: armata voievodului, pe de o parte, si o armata locala organizata de catre nobili, pe de alta parte.

In ce priveste organizarea fiscala, in epoca voievodatului romanii si ungurii plateau un impozit numit lucrum camerae, initial in natura, iar mai tarziu in bani. (lucrum=beneficiu, castig). Taranii romani si unguri plateau un impozit numit terragium, care apoi a fost extins si asupra orasenilor. In conditii exceptionale, erau platit un impozit suplimentar, numit subsidia, care vine din latinescul "subsideo”, care inseamna a fi de rezerva. In plus, romanii care erau si pastori plateau quinquagesima ovium (o oaie si un miel din 50).

Secuii erau scutiti de plata impozitelor, intrucat indeplineau obligatii militare. Totusi, la incoronarea regelui, la prima sa casatorie, precum si la nasterea primului sau copil, erau obligati la darea boilor (un bou de fiecare familie).

Sasii aveau indatorirea de a plati o taxa anuala, la Sfantul Martin, de 500 de marci de argint, prin contributia tuturor gospodariilor, numita si darea Sfantului Martin.

In ceea ce priveste organizarea administrativ-teritoriala, in epoca voievodatului Transilvania era impartita in districte romanesti, comitate unguresti, scaune secuiesti si scaune sasesti. Districtele romanesti s-au bucurat pana in secolul al XIV-lea de o totala autonomie. In Maramures au existat opt districte autonome romanesti, care aveau un voievod propriu, precum si instanta lor de judecata. In acelasi timp, Tara Fagarasului a fost organizata pana la jumatatea secolului al XV-lea intr-un district autonom cu instanta de judecata proprie. Numeroase districte romanesti au existat, de asemenea, si in Banat, Tara Hategului, in tinutul Rodnei si in zona Hunedoarei.

In regiunile in care printre romani au patruns si ungurii, acestia din urma s-au organizat in comitate, unitati administrativ-teritoriale conduse de catre comiti, care erau ajutati de vicecomiti. Comitii erau numiti de catre voievodul Transilvaniei. Fiecare comitat era impartit in mai multe plasi, conduse de catre pretori, alesi din randurile micii nobilimi locale.

Scaunele secuiesti, in zona de sud-est, unde s-au asezat secuii, s-au format succesiv. In secolul al XV-lea erau sapte asemenea scaune cu capitala la Odorhei, formand Obstea secuilor (Universitas Siculorum). Aceasta obste era condusa de catre un comite numit de regele Ungariei, dar voievodul Transilvaniei, in tendinta lui de centralizare a puterii, si-a asumat si calitatea de comite al secuilor. Fiecare scaun era condus de catre un capitan de scaun, care exercita atributii administrative, militare si judecatoresti. Acesta era ajutat in problemele juridice de catre un jude scaunal. Incepand din anul 1426, comitele secuilor era reprezentat in fiecare scaun de catre un jude regal, cu atributiuni de control judiciar.

Scaunele sasesti s-au constituit in prima jumatate a secolului al XIV-lea, in cadrul unei unitati administrativ-teritoriale autonome, numita Universitas Saxonum, adica Obstea sasilor, cu capitala la Sibiu. In plus, mai existau inca doua districte sasesti care nu depindeau de acea obste, si anume districtul Banatului si districtul Bistritei. Obstea sasilor se afla sub conducerea unui comite. Fiecare scaun era condus de catre un jude regal, ajutat de un vicejude, ambii aflati in dependenta fata de organele centrale. Pe de alta parte, locuitorii scaunelor sasesti aveau dreptul sa-si aleaga cate un jude scaunal, care sa le reprezinte interesele.

Orasele din Transilvania se bucurau de o autonomie pronuntata. Conducerea orasului era exercitata de catre un jude, impreuna cu un Consiliu municipal format din doisprezece jurati. Atributiile acestora erau fixate prin acte speciale de privilegii.

Satele romanesti erau conduse de catre cnezi, care exercitau atributiuni judiciare, strangeau impozitele si chemau oamenii la oaste.

Sectiunea a II-a. Organizarea de stat a Transilvaniei in perioada principatului dependent de Turcia (1541-1683)

In perioada anilor 1541-1683, Transilvania a fost organizata ca principat, aflat in dependenta fata de imperiul Otoman. Aceasta organizare a fost urmarea cuceririi Belgradului de catre turci in anul 1521 si a victoriei acestora de la Mohacs in anul 1526, cand statul ungar si-a incetat existenta. In aceste conditii, Transilvania a devenit principat autonom aflat sub suzeranitatea Portii.

Prin hotararile Dietei din 1542 si 1545, Transilvania s-a transformat in principat sub conducerea unui principe vasal Turciei.

Pe plan central, in aceasta perioada, Transilvania era condusa de catre un principe ales de Dieta si confirmat de sultan. Dar spre deosebire de domnii Tarii Romanesti si ai Moldovei, principii Transilvaniei nu erau obligati sa se deplaseze la Istanbul pentru a primi steagul de domnie. Steagul de domnie era trimis de catre sultan prin intermediul unui reprezentant al sau in Transilvania.

In perioada de referinta, autoritatea principelui tinde sa se consolideze deoarece principii Transilvaniei au promovat in mod constant un regim centralizator.

Pe de alta parte, magnatii, baronii si grofii, cunoscuti si sub denumirea generica de "nemesi”, isi promovau interesele lor si militau pentru un regim nobiliar. De altfel, Dietele din 1542 si din 1545 conditionau alegerea principelui de respectarea tuturor privilegiilor nobilimii. De aceea, se afirma, pe drept cuvant, ca in aceasta epoca regimul politic al Transilvaniei a oscilat intre sistemul absolutist si cel nobiliar.

In calitate de sef al statului, principele exercita atributiuni militare, administrative si judecatoresti, incheia tratate internationale si dirija politica externa, declara starea de pace si de razboi. Principele Transilvaniei a participat in calitate de sef al unui stat suveran la Pacea Westfalica de la 1648.

Dieta Transilvaniei era un organism care isi desfasura activitatea nivel central. La lucrarile ei aveau acces numai varfurile dominante ale celor trei natiuni privilegiate. Aceasta era formata din 200-250 persoane si desfasura o activitate legislativa permanenta.

Nobilimea, in scopul controlarii activitatii principelui, a creat Consiliul intim, care desfasura pe langa principe o activitate cu caracter permanent. Acest consiliu, format din 10-12 membri, avea obligatia de a-l sfatui pe principe, conform legilor, iar principele trebuia sa tina seama de aceste sfaturi.

Organizarea armatei a ramas aceeasi, in sensul ca fiecare nobil trebuia sa intretina o armata proprie si sa raspunda la chemarea principelui. Orasele, sasii si secuii aveau obligatii militare specifice. Taranii din regiunile de margine se bucurau de unele inlesniri, in schimbul obligatiei de a asigura paza hotarelor. In aceasta epoca a crescut numarul mercenarilor, care erau dependenti de catre principe.

In ceea ce priveste biserica, odata cu trecerea Transilvaniei sub influenta otomana, autoritatea bisericii catolice a fost mult diminuata. In perioada pe care o analizam, in Transilvania erau patru religii recunoscute de catre stat: catolica, reformata, calvina si luterana. Acestea erau numite religii recepte. Biserica ortodoxa a fosat considerata schismatica. Totusi, ea a profitat de slabirea autoritatii papale si s-a organizat ierarhic. Au fost create mai multe episcopii: Vad, Geoagiu, Ineu si Silvas si s-a format Mitropolia de la Alba Iulia pentru toti romanii din Transilvania, dependenta la un moment dat de mitropolia Tarii Romanesti. Mihai Viteazul, ca principe al Transilvaniei, a fondat Mitropolia Balgradului, Vadului, Silvasului, Fagarasului, Maramuresului si Tarii Unguresti.

In perioada mentionata, toate cele trei tari romanesti se aflau in dependenta fata de Turcia.

Intre principii Transilvaniei si domnii din Tara Romaneasca si din Moldova au existat relatii de colaborare si sprijin reciproc, care uneori au imbracat forma unei adevarate confederatii.

Unirea celor trei tari romanesti realizata de catre Mihai Viteazul a fost o stralucita expresie a vointei tuturor romanilor de a trai in unitate si independenta.

Faptele lui Mihai Viteazul, simbolizand constiinta originii comune a poporului, hotararea sa nestramutata de a trai in unitate si libertate, au devenit lumina calauzitoare a romanilor in secolele de lupta care au urmat.

Sectiunea a III-a. Organizarea de stat a Transilvaniei in perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)

In perioada 1683-1848, Transilvania a fost organizata ca principat dependent de Austria. Aceasta a fost consecinta infrangerii Turciei din anul 1683 la asediul Vienei, imprejurari in care Transilvania a fost ocupata de catre trupele habsburgice si declarata vasala Austriei. Dependenta Transilvaniei fata de Imperiul Habsburgic a fost consfintita prin Diploma leopoldina din 1691, care a ramas in vigoare pana la 1848.

Prin Diploma leopoldina, imparatul Austriei isi asuma obligatia de a respecta legile si institutiile Transilvaniei. Aceasta diploma a fost recunoscuta pe plan international prin Tratatul de la Carlowitz (1699).

Transilvania a fost organizata in forma principatului pana in anul 1765, cand a fost declarata Mare principat, precizandu-se ca nu este supusa vreunui regat si ca se va conduce dupa legile sale, avand institutii proprii. Dependenta Transilvaniei fata de Austria a durat pana in anul 1867, iar de la aceasta data si pana in anul 1918 a fost incorporata Ungariei, care, la randul sau, facea parte din Imperiul Austro-ungar.

Dieta convocata la Fagaras in anul 1688 a acceptat dependenta Transilvaniei fata de Austria, cu conditia ca principele sa fie ales potrivit vechilor reglementari.

Prin Diploma leopoldina, principele Transilvaniei a fost recunoscut ca vasal al imparatului Leopold I. In ciuda acestor prevederi, in anul 1699 Mihai Apaffy al II-lea fost constrans sa renunte la drepturile sale, iar Dieta l-a recunoscut ca principe al Transilvaniei pe imparatul Austriei. Pe aceasta cale s-a realizat uniunea personala dintre Austria si Transilvania.

In anul 1722, Dieta a aprobat Pragmatica sanctiune, prin care au fost abrogate vechile reglementari cu privire la alegerea principelui. S-a stabilit ca titlul de principe al Transilvaniei urma sa fie dobandit conform regulilor care guvernau succesiunea la tronul Austriei.

In anul 1765, Transilvania a fost proclamata Mare Principat, astfel ca imparatul Austriei a devenit si mare principe al Transilvaniei, promovand o politica de centralizare a puterii.

In calitate de principe si apoi de mare principe, imparatul exercita conducerea centrala, ii numea pe inaltii functionari, incheia tratate internationale in numele Transilvaniei, numea ambasadorii Transilvaniei si exercita tutela asupra bisericii. Pentru exercitarea efectiva a acestor atributii in cadrul Cancelariei aulice de la Viena s-a creat o Camera aulica transilvana, care functiona separat de aceea a Ungariei.

Pe de alta parte, in Transilvania exista si un guvern local, numit Guberniu, in fruntea caruia se afla guvernatorul ales de catre Dieta si confirmat de catre imparat. Din Guberniu mai faceau parte comandantul general al armatei, cancelarul, tezaurarul, presedintele staturilor si un organ colectiv, numit Concilium duodecemvirale. Activitatea Guberniului era supravegheata de Cancelaria aulica de la Viena.

Tot la nivel central functiona Comisariatul provincial, care avea atributiuni fiscale, Revizoratul de carti penbtru cenzura, Directia de edile, Congresul medicinal si Tabla justitiara, ca instanta de apel.

In anul 1790, Dieta a legiferat din nou statutul autonom al Transilvaniei in care s-a precizat ca, la urcarea pe tron, marele principe trebuie sa recunoasca expres printr-un rescript imperial drepturile Transilvaniei, asa cum au fost ele formulate prin Diploma leopoldina.

In perioada de referinta, Dieta Transilvaniei a continuat sa functioneze, dar au fost perioade in care lucrarile acesteia nu au mai fost convocate decenii de-a randul de catre principe, intrucat, pe de o parte, Dieta se opunea imixtiunii principelui in treburile Transilvaniei, iar, pe de alta parte, Dieta refuza in mod sistematic sa promoveze acele diplome imperiale care veneau in sprijinul iobagilor si natiunii romane.

Trebuie totusi mentionate hotararile Dietei din perioada 1790-1794, in care s-a subliniat ca Transilvania este un stat de sine statator, distinct de Ungaria, si ca habsburgii nu au dreptul sa ia nici o masura prin care sa vizeze unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Organizarea fiscala a pastrat unele elemente ale sistemului anterior, dar a introdus si unele elemente noi.

Cele mai semnificative reforme in domeniu au fost realizate de catre Iosif al II-lea, care:

- a trecut bunurile bisericii in administrarea statului;

- a incercat sa ii supuna pe nobili la plata impozitului;

- a facut distinctie intre obligatiile fata de nobili si obligatiile fata de stat;

- a impus un impozit pe avere si unul pe persoana, diferit de la o categorie sociala la alta.

In ceea ce priveste organizarea armatei, in perioada pe care o analizam, in Transilvania se aflau:

- trupe imperiale, aflate sub comanda unui general austriac;

- trupe locale, conduse de catre un comandant general.

In aceasta epoca au fost create regimentele de granita, formate din romani si secui. Armata romaneasca de granita era formata din doua regimente, cu resedinta la Orlat si la Nasaud. Teritoriile pe care se aflau aceste regimente constituiau districte militare de granita, in care se aplica o legislatie speciala, nu numai pe plan militar, ci si pe plan civil, bucurandu-se de o larga autonomie.

In ceea ce priveste organizarea bisericii, habsburgii au folosit din plin propaganda religioasa pentru a-si consolida dominatia in Transilvania.

La inceputul acestei perioade s-a infaptuit unirea unei parti a bisericii ortodoxe cu biserica catolica. Initiativa a apartinut imparatului Leopold, intrucat prin reforma religioasa marea majoritate a catolicilor din Transilvania au devenit reformati. In acelasi timp, in Austria predominau catolicii, incat imparatul Leopold isi vedea slabita pozitia ideologica in Transilvania.

Romanii din Transilvania, care constituiau majoritatea populatiei, vedeau in biserica ortodoxa, in traditiile lor religioase, puternice arme de aparare a identitatii nationale. De aceea, profitand de situatia deosebit de grea in care se aflau romanii, inclusiv preotii lor, imparatul le-a propus sa treaca la catolicism sub forma indirecta a "unirii” bisericii ortodoxe cu Roma. In vederea atingerii acestui scop, s-a promis romanilor ca biserica unita va fi recunoscuta de catre stat si ca preotii uniti se vor bucura de avantajele catolicilor. Fata de aceste promisiuni, o parte din clericii romani, in frunte cu episcopii Teofil si Atanasie Anghel, au hotarat, dupa mai multe intruniri, in octombrie 1698, unirea cu Roma.

Ca urmare, imparatul Leopold a emis, in anul 1701, o diploma prin care li se recunostea romanilor uniti cu catolicii toate avantajele promise. Dar aceasta diploma imperiala a fost respinsa de catre Dieta Transilvaniei, incat situatia unitilor nu s-a schimbat cu nimic.

In ciuda atitudinii potrivnice a Dietei, de dispret, manifestata fata de romani, fruntasii bisericii unite, intre care se remarca figura de mare patriot a lui Ioan Inochentie Micu Klein, au luptat fara preget pentru recunoasterea drepturilor promise si, in primul rand, pentru recunoasterea oficiala a natiunii romane.

Este important de subliniat faptul ca unirea bisericii ortodoxe cu Roma nu a fost aceptata de marea majoritate a preotilor si credinciosilor romani, motiv pentru care au fost supusi unei prigoane sistematice. Asa se explica faptul ca pana la 1761 ortodocsii nu au avut un episcop. Abia in acest an s-a admis alegerea unui episcop, dar nu roman, ci sarb – Sava Brancovici. Abia in anul 1809 a fost ales ca episcop al bisericii ortodoxe din Transilvania romanul Vasile Moga.

Sectiunea a IV-a. Organizarea de stat a Transilvaniei in perioada 1848-1867

Dupa revolutia de la 1848, Austria a introdus in Transilvania un regim politic neoabsolutist, care s-a dovedit a fi neviabil, in conditiile accentuarii framantarilor interne generate de asuprirea sociala si nationala. Pentru reorganizarea imperiului, intr-o forma care sa ii asigure supravietuirea, imparatul a convocat la Viena, la inceputul anului 1860, Senatul imperial, in componenta caruia intrau reprezentanti ai tuturor nationalitatilor, inclusiv ai romanilor. Pe baza propunerilor facute de acestia, imparatul Austriei a dat la 20 octombrie 1860 Diploma imperiala pentru reglementarea raporturilor de drept public in Monarhie.

Acest act constitutional recunostea tuturor natiunilor din imperiu dreptul de a-si pastra individualitatea istorica si politica, printr-o organizare administrativa proprie, prin pastrarea legilor si a asezamintelor proprii.

Prin forma de organizare care s-a realizat, ca si prin semnificatia legilor adoptate, perioada cuprinsa intre anii 1861 si 1867 a fost numita perioada liberalismului. In aceasta perioada, prima Dieta cu majoritate romaneasca – Dieta de la Sibiu – a fost primul for politic in care s-au adoptat legi de egala indreptatire, patrunse de spirit democratic, in neta opozitie cu hotararile discriminatorii ale dietelor anterioare, dominate de natiunile privilegiate.

Infaptuirea organizarii de stat a Transilvaniei pe noile baze constitutionale si, in special alegerile pentru Dieta, au prilejuit o serie de dispute si confruntari, in cadrul carora s-au conturat doua pozitii diametral opuse:

- reprezentantii natiunii romane promovau principii democratice, intemeiate pe egalitatea nationalitatilor si pe reprezenmtarea proportionala;

- in timp ce reprezentantii ungurilor se cramponau de regimul discriminatoriu impus de nobilime, regim ale carui caractere sunt exprimate in doua acte simbolice: Unio trium nationum din 1437 si hotararea de unire a Transilvaniei cu Ungaria din 1848.

La inceputul anului 1861 s-a intrunit Conferinta nationala a romanilor de la Sibiu, unde s-au cerut:

- anularea tuturor legilor care prejudiciau natiunea romana;

- egalitatea politica a natiunii romane cu celelalte natiuni;

- recunoasterea limbii romane ca limba oficiala;

- Dieta democratica;

- congres national.

Totodata, s-a hotarat de a nu permite nobilimii maghiare sa infaptuiasca o restauratie a situatiei de la 1848, cand aceasta a cerut unirea Transilvaniei cu Ungaria.

Ca urmare a eforturilor depuse de catre reprezentantii romanilor, s-a elaborat un nou regulament electoral, care a stabilit in mai mare masura principiul reprezentarii proportionale, ceea ce a dus la schimbarea structurii sociale si nationale a organului legiuitor.

Dieta Transilvaniei, aleasa in iunie-iulie 1863 pe baza noului regulament electoral, si-a deschis lucrarile la Sibiu, la 15 iulie 1863, fiind prima Dieta cu majoritate romaneasca, fapt ce a constituit in epoca un mare eveniment politic.

Dintre hotararile mentionate de acest for legislativ mentionam:

- recunoasterea autonomiei Principatului Transilvaniei;

- dreptul Dietei de a legifera;

- nulitatea legii din 1848 prin care se hotara unirea Transilvaniei cu Ungaria;

- egalitatea limbilor romana, maghiara si germana in viata publica (Legea din 29 septembrie 1863);

- anularea Diplomei leopoldine;

- adoptarea unei noi diplome care sa garanteze autonomia Transilvaniei.

Sectiunea a V-a. Transilvania in perioada dualismului austro-ungar

Regimul dualist a constituit formula politica prin care cercurile conducatoare din Austria si Ungaria si-au promovat interesele prin asuprirea nationala a popoarelor cuprinse in hotarele imperiului.

Instaurarea regimului dualist a insemnat pentru Transilvania inceputul unei perioade de cumplita oprimare, caci prin integrarea sa fortata in cadrul statului ungar, si-a pierdut identitatea politica proprie, de care se bucura, iar natiunii romane majoritare i s-au negat toate drepturile.

Instaurarea dualismului si incorporarea Transilvaniei de catre Ungaria au fost pregatite printr-o serie de acte care s-au succedat intre 1865 si 1867.

Astfel, in septembrie 1865 Dieta de la Sibiu a fost desfiintata, iar in luna noiembrie a aceluiasi an a fost convocata o noua Dieta la Cluj, aleasa pe baza unei legi feudale din anul 1771, profund defavorabila romanilor. Constituita in aceste conditii, noua Dieta, avand o majoritate maghiara, a votat, in decembrie 1866, anexarea Transilvaniei la Ungaria, in ciuda protestelor vehemente ale romanilor.

Prin Legea din 5 decembrie 1868 Dieta maghiara a hotarat anularea tuturor institutiilor autonome ale Transilvaniei si incorporarea sa la Ungaria.

Dualismul austro-ungar a fost oficial creat prin acordul intre Austria si Ungaria din februarie 1867 si in urma incoronarii lui Franz Iosef I al Austriei ca rege al Ungariei in iunie 1867. Aceasta uniune personala era completata cu elemente de uniune reala, constand in existenta unor ministere comune: Ministerul de Externe, Ministerul de Razboi si Ministerul de Finante. In acelasi timp, doua delegatii, desemnate de catre Dieta maghiara si de Parlamentul din Viena, se intruneau in cele doua capitale, in mod alternativ, pentru a examina diferitele aspecte ale activitatii celor doua corpuri legiuitoare.

Odata cu incorporarea in cadrul regatului ungar, Transilvania nu mai avea organe proprii de conducere, deoarece Dieta si guvernul au fost desfiintate. Transilvania avea numai dreptul de a-si trimite reprezentantii in Parlamentul de la Pesta. Transilvania a fost incorporata Ungariei pana la 1 decembrie 1918, cand Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia a hotarat "Unirea romanilor din Transilvania, Banat si Tara Ungureasca si a tuturor teritoriilor locuite de dansii cu Romania”.

Capitolul II. Dreptul in Transilvania in perioada secolul X-1918

Sectiunea I. Dreptul in Transilvania in perioada voievodatului

Aparitia si evolutia dreptului in Transilvania prezinta un anumit specific. Acest specific s-a datorat, pe de o parte, interesului regelui Ungariei de a impune decretele sale si in Transilvania, iar, pe de alta parte, opozitiei factorilor locali fata de aplicarea decretelor regale in Transilvania, care se bucura de o larga autonomie.

In aceste conditii specifice, in Transilvania au luat nastere doua randuieli juridice distincte. Pe de o parte s-a format un drept scris, impus de catre cele trei natiuni privilegiate, iar, pe de alta parte, populatia romaneasca majoritara avea un sistem de drept propriu, cuprins in Legea tarii. Asa se explica faptul ca in Transilvania s-au aplicat putine decrete regale, iar acestea au ocupat un loc secundar in sistemul de drept al Transilvaniei.

Mentionam in acest sens:

- Decretul regelui Andrei al II-lea din anul 1222 cu privire la privilegiile nobilimii;

- Decretul lui Carol Robert referitor la organizarea financiara;

- Decretul lui Ludovic I din anul 1351 privind organizarea armatei si obligatiile iobagilor.

Unii regi ai Ungariei au initiat si codificari ale dreptului scris si nescris:

- in anul 1486, din ordinul lui Matei Corvin, s-a elaborat o prima codificare sub denumirea de Decretum maius;

- in anul 1517, din ordinul regelui Vladislaw al III-lea, a fost intocmita o colectie de drept, intitulata Codul Verböczi. Acest cod a fost promulgat oficial abia in anul 1691 prin Diploma leopoldina. In acest cod sunt cuprinse dispozitii cu privire la privilegiile nobililor, obligatiile iobagilor, procedura de judecata, statutul oraselor libere si dreptul aplicat in provinciile dependente de Ungaria. In acest cod se precizeaza ca Transilvania are un sistem juridic propriu. Intrucat acest cod a fost impartit in trei parti, a fost numit si Decretum tripartitum.

Nobilimea celor trei natiuni privilegiate – ungurii, sasii si secuii – au incercat sa impuna in Transilvania un sistem de drept discriminatoriu, intemeiat pe Unio trium nationum, in virtutea caruia romanii erau exclusi de la viata politica si erau declarati "dusmanul razvratitor din tara”.

Romanii din Transilvania si-au aparat si promovat vechiurile obiceiuri si traditii juridice. Intre revendicarile formulate de romanii din Transilvania a fost si cea referitoare la recunoasterea si codificarea vechilor obiceiuri juridice romanesti. Aceasta revendicare a fost satisfacuta in anul 1508, cand au fost redactate Statutele Tarii Fagarasului in limba latina. Ele cuprindeau obiceiurile juridice romanesti intr-o forma fidela, dar concentrata, considerandu-se ca sunt cunoscute foarte bine de populatia romaneasca, din generatie in generatie.

De altfel, in cuprinsul Statutelor Tarii Fagarasului se arata in mod expres ca ele au fost elaborate la propunerea romanilor si ca normele cuprinse in aceasta codificare sunt vechi obiceiuri romanesti.

Statutele Tarii Fagarasului cuprind norme de drept civil, de drept penal si de procedura. Terminologia si continutul acestora sunt similare cu cele din Tara Romaneasca si din Moldova, ceea ce ilustreaza unitatea de continut a obiceiului juridic romanesc aplicat de toti romanii din toate cele trei tari, in ciuda vicisitudinilor istorice.

Numeroase dispozitii reglementeaza relatiile de familie: casatoria, divortul, regimul bunurilor dotale.

La incheierea casatoriei era necesar consimtamantul parintilor. Zestrea viitoarei sotii trebuia sa fie constituita de catre parinti, iar in lipsa acestora de catre frati. Casatoria puteau fi desfacuta prin divort si prin repudiere. Daca desfacerea casatoriei se facea din vina sotiei, bunurile dotale ramaneau in stapanirea sotului.

De asemenea, se consacra sistemul raspunderii colective in materie penala.

Reglementarile sunt identice cu cele din Tara Romaneasca si in domeniul succesoral, precum si in domeniul penal.

Sectiunea a II-a. Dreptul in Transilvania in perioada principatului dependent de Imperiul Otoman (1541-1683)

Legile adoptate de Dieta Transilvaniei in secolele XVI si XVII cu privire la organizarea de stat, procedura de judecata, organizarea bisericii, dreptul civil si dreptul penal au fost sistematizate in secolul al XVII-lea in colectii, denumite Approbatae constitutiones – cuprindea legile adoptate intre 1541 si 1653 – si Compilatae constitutiones – cuprindea legile adoptate intre 1653 si 1669. Ambele colectii au fost reunite intr-o lucrare denumita Approbatae et compilatae constitutiones.

Mihai Viteazul, dupa infaptuirea unirii celor trei tari romane, a adoptat unele masuri legislative la cererea taranilor romani, prin care a consacrat anumite dispozitii ale obiceiului romanesc. Astfel, la propunerea lui Mihai Viteazul, Dieta din iulie 1600, a recunoscut drepturile romanilor de a-si paste vitele in hotarele satelor sasesti si unguresti, potrivit vechilor obiceiuri. De asemenea, preotii romani au fost scutiti de obligatiile in munca.

Normele de drept ale oraselor sasesti au fost codificate in Statutele municipale sasesti, care au fost adoptate in adunarile sasilor din anii 1570 si 1580 si aprobate de principele Transilvaniei in anul 1583. Aceste statute cuprind norme de drept civil, penal si procesual.

Alte culegeri de drept au fost Statutele Odorheiului si Statutele Zarandului, ca urmare a autonomiei locale de care se bucurau aceste unitati administrative.

Sectiunea a III-a. Dreptul in Transilvania in perioada principatului dependent de Austria (1683-1848)

Dupa anul 1683, dezvoltarea economica si sociala in Transilvania au impus reglementari juridice noi. Dar, in acelasi timp, au continuat sa se aplice si vechile reglementari. Asa se face ca dreptul in Transilvania dupa anul 1683 este extrem de eterogen si lipsit de unitate.

De aceea, se constata si dupa anul 1683 existenta a doua randuieli juridice:

- obiceiul juridic, creat si aplicat de populatia majoritara romaneasca;

- un drept suprapus, creat prin hotarari ale Curtii de la Viena si a Dietei Transilvaniei.

 Ca urmare a legilor privind organizarea judecatoreasca si desfasurarea proceselor, impuse de monarhia habsburgica si de Dieta Transilvaniei, obiceiul juridic romanesc nu s-a mai putut aplica in practica tuturor instantelor, ci numai in aceea a instantelor inferioare. In acest fel, aplicarea oficiala a obiceiului juridic romanesc s-a limitat la procesele de mai mica importanta, judecate potrivit procedurii orale.

Aplicat sistematic in comunitatile satesti, obiceiul juridic romanesc nu si-a pierdut importanta de odinioara, fiind in acelasi timp si un factor de pastrare a valorilor traditionale si a modului de viata romanesc.

In districtele militare de granita s-a aplicat o legislatie speciala, atat in domeniul militar, cat si in domeniul civil, precum si obiceiul juridic local.

Pentru granicerii romani, deosebit de importanta este Patenta din 1764, completata cu un regulament de organizare a regimentelor romanesti. Aceste acte constituiau fundamentul libertatii personale si a autonomiei de organizare sociala a unei insemnate parti a romanilor din Transilvania.

O alta categorie de norme juridice este formata din dispozitiile pe care monarhia habsburgica le-a dat cu privire la organizarea de stat a Transilvaniei sau la raporturile dintre nobili si tarani. Aceste dispozitii sunt cuprinse in diplome, patente, rescripte si ordonante.

Actele normative emise de catre Dieta Transilvaniei erau supuse confirmarii imparatului.

In anul 1847, sub presiunea maselor taranesti si la cererea Curtii imperiale, Dieta a fost convocata sa se pronunte asupra unui proiect de improprietarire a taranilor. Dar hotararea adoptata de Dieta prevedea, contrar asteptarilor taranilor, ca intregul pamant apartinera nobililor, iar dreptul de folosinta al taranilor asupra oricarui teren urma a fi dobandit numai pe baza contractului incheiat cu nobilii.

Nobilimea, ale carei privilegii au fost recunoscute prin Diploma leopoldina, a cautat sa-si apere si sa-si consolideze pozitiile, in ciuda incercarilor imparatului Iosif al II-lea de a le diminua. Intre actele care fixau statutul juridic al nobililor sunt de mentionat diplomele date de Maria Tereza in anii 1746, 1747 si 1767 prin care se recunostea nobililor romani uniti dreptul de a ocupa functii publice.

Dezvoltarea economica si a comertului a dus la consolidarea pozitiilor burgheziei in ciuda ostilitatilor si dispretului nobililor.

Categoria sociala a taranilor liberi a devenit mai numeroasa si mai puternica, odata cu organizarea regimentelor de granita. Granicerii aveau dreptul de a poseda pamant si alte bunuri imobile in districtele de granita, aveau acces la folosinta padurilor si pasunilor si primeau o anumita remuneratie.

 In acest fel, a sporit numarul taranilor liberi romani si s-a creat cadrul necesar afirmarii lor in armata, in administratie si in invatamant.

Situatia taranilor iobagi a fost unul dintre motivele de tensiune dintre habsburgi si nobilimea din Transilvania. Pentru atenuarea conflictelor sociale, habsburgii au preconizat anumite reforme si concesii fata de tarani iobagi. Astfel, Maria Tereza, printr-o patenta din anul 1769, a reglementat in amanunt drepturile si obligatiile iobagilor fata de nobili. Iosif al II-lea, prin patentele din anii 1783, 1785 si 1790 a desfiintat dependenta personala a taranilor.

Prin aceste patente, taranii, care pana atunci s-au aflat in stare de iobagie, au dobandit:

- dreptul de proprietate;

- dreptul de a se muta de pe un domeniu pe altul;

- libertatea de a se casatori;

- dreptul de a invata;

- dreptul de a exercita arte si meserii.

Totodata, nobilii nu mai aveau dreptul de a-i muta cu forta pe tarani de pe o mosie pe alta sau de a le pretinde plati suplimentare.

In relatiile de familie remarcam reforma lui Iosif al II-lea, care a permis casatoria taranilor chiar fara consimtamantul nobilului pe a carui mosie se aflau. Casatoria pe teritoriul regimentelor de granita era conditionata de obtinerea unei autorizatii.

Tot pe teritoriul regimentelor graniceresti a fost introdus sistemul comunitatii domestice care consta din crearea de familii mari, cuprinzatoare, formate din parinti, copii, gineri, nurori, nepoti, care se aflau sub autoritatea unui pater familias.

Regulile privitoare la rudenie erau comune cu cele din Tara Romaneasca si din Moldova, ca o expresie a unitatii dreptului in cele trei tari romane.

Regimul bunurilor era reglementat prin vechile izvoare. Reformele in privinta raporturilor dintre nobili si tarani nu au modificat sistemul de stapanire a bunurilor imobiliare.

Reguli speciale reglementau regimul bunurilor aflate in stapanirea taranilor din regimentele graniceresti:

- pamantul putea fi posedat si folosit cu conditia indeplinirii obligatiilor militare;

- granicerii aveau numai posesia asupra lotului de pamant, proprietatea apartinand monarhului;

- pamantul putea fi transmis mostenitorilor numai pe linie masculina si numai cu conditia preluarii obligatiilor militare.

De remarcat este faptul ca in Transilvania a existat o evidenta funciara urbana inca din secolul al XV-lea si o evidenta funciara rurala din secolul al XVII-lea.

Din secolul al XVIII-lea au fost introduse cartile funciare graniceresti, care cuprindeau elemente de identificare a terenului, si anume:

- numarul curent;

- numele posesorului terenului;

- felul terenului si marimea sa;

- terenurile invecinate si stapanii acestora.

In materia obligatiilor, dezvoltarea relatiilor capitaliste au produs o serie de modificari. Astfel, in timpul Mariei Tereza, s-a introdus in Transilvania legislatia comerciala, precum si cea privind falimentul si bancruta frauduloasa (faliment insotit de nereguli financiare facute in dauna creditorului).

De asemenea, in fizionomia contractelor, indeosebi a celui de vanzare, de arendare, de inchiriere si de imprumut, au intervenit importante modificari

Adoptarea Codului civil austriac din 1811 a exercitat o puternica influenta asupra dreptului obligational, cu toate ca acel cod s-a aplicat efectiv in Transilvania numai dupa 1848.

Dispozitii specifice reglementau relatiile din districtele graniceresti.

Astfel:

- bunurile mobile nu puteau fi vandute in afara districtului, fara aprobarea organelor militare superioare;

- vanzarea pamantului (a sesiilor) era interzisa;

- zalogirea pamantului era permisa numai fata de un alt granicer si numai cu aprobarea comandantului;

- s-a interzis ofiterilor sa ia in arenda pamanturi apartinand granicerilor;

- granicerii saraci puteau primi imprumuturi pe termen scurt cu o dobanda de 6 %;

- granicerii loviti de calamitati puteau primi imprumuturi fara dobanda;

- la incheierea contractelor de catre graniceri, ca de exemplu cele de imprumut si de locatiune, autoritatile militare exercitau un drept de supraveghere in scopul prevenirii abuzurilor.

In materie succesorala se remarca patenta lui Iosif al II-lea din anul 1785, prin care iobagii au dobandit dreptul de a dispune de bunurile lor prin testament.

Reglementari speciale existau si in privinta succesiunii in districtele de granita.

Astfel:

- granicerii puteau dispune prin testament numai de bunuri imobile;

- pamantul revenea primului nascut barbat;

- in lipsa descendentilor, pamantul revenea rudei celei mai apropiate de sex masculin, cu conditia ca aceasta sa figureze in sanul familiei;

- femeile puteau veni la mostenirea pamantului numai in lipsa unui mostenitor de sex masculin.

In domeniul dreptului penal, in Transilvania, spre sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, au aparut mai multe legi si coduri penale.

Dintre acestea, mentionam:

- Decretul Mariei Tereza din anul 1776;

- Codul penal al lui Iosif al II-lea (Iosefina);

- Codul penal austriac din anul 1803.

Sunt incriminate noi fapte, precum bancruta frauduloasa sau dezertarea militarilor.

In materia pedepselor, se constata nuantarea acestora sub aspectul incadrarii.

Sectiunea a IV-a. Dreptul Transilvaniei in perioada 1848-1918

Legile adoptate dupa 1867 si aprobate in Transilvania au urmarit maghiarizarea fortata si deznationalizarea romanilor in vederea omogenitatii Ungariei mari.

Astfel, Legea din 1868 care consacra incorporarea Transilvaniei la Ungaria si legea, din acelasi an, cu privire la statutul nationalitatilor, au creat cadrul juridic de innabusire a oricaror incercari ale romanilor de a se manifesta ca o entitate nationala de sine statatoare.

Legea cu privire la statutul nationalitatilor din 1868 prevedea ca in Ungaria exista o singura natiune, cea maghiara, care era declarata unica si indivizibila. Era socotita in afara vietii politice orice persoana sau grupare etnica ce nu recunostea ca apartine natiunii maghiare. Pe aceasta cale s-a urmarit desnationalizarea tuturor popoarelor subjugate. Toate actiunile prin care se cereau drepturi pentru nationalitati erau calificate atentat impotriva statului.

Printr-o serie de legi cu privire la oraganizarea invatamantului din perioada 1868-1893 limba maghiara a fost introdusa in toate scolile, iar programul de invatamant era stabilit de catre Ministerul Instructiunii.

Aceste masuri au fost insotite de interzicerea sau supravegherea politieneasca a intrunirilor romanesti, de interzicerea importului de carti sau reviste din Romania, de cenzurarea tuturor manualelor.

Legea presei din 1872 a introdus procedura potrivit careia cate un exemplar din fiecare publicatie trebuia depus la tribunal si la procuratura, precum si la Ministerul de Interne.

Importul sau vanzarea unor publicatii prin care se aprecia ca statul maghiar a fost lezat erau pedepsite cu amenda si privatiuni de libertate

Sectiunea a V-a. Lupta romanilor din Transilvania impotriva dualismului austro-ungar

Lupta romanilor fata de incorporarea la Ungaria a Transilvaniei si fata de regimul discriminatoriu la care au fost supusi a imbracat forme variate si s-a bucurat de puternice ecouri de simpatie si solidaritate atat in Romania, cat si pe plan international. Astfel, la numai cateva zile dupa ce Dieta de la Cluj a hotarat incorporarea Transilvaniei la Ungaria (31 decembrie 1866), G. Baritiu si I. Ratiu au intocmit un memoriu semnat de 1493 intelectuali si de reprezentanti ai altor categorii sociale, care a fost inaintat imparatului pentru a se respinge incorporarea Transilvaniei. Memoriul a fost larg raspandit in Transilvania si la Viena, astfel incat s-a declansat prigoana impotriva semnatarilor lui.

La 3 mai 1868, cu prilejul aniversarii a 20 de ani de la revolutia de la 1848, a fost organizata o mare adunare populara de protest la Blaj. Miile de reprezentanti ai romanilor, avand mandate din partea adunarilor provinciale, au adoptat Pronunciamentul de la Blaj, care era un protest colectiv prin care se afirmau drepturile romanilor si se cerea respectarea acestora.

In anul 1881 s-a intrunit Conferinta Nationala a romanilor din Banat si Transilvania la Sibiu, pentru unificarea partidelor politice si a liniei tactice. Cu acea ocazie s-a constituit Partidul National al Romanilor din Transilvania, Banat si Ungaria.

Programul acestui partid prevedea:

- autonomia Transilvaniei;

- introducerea limbii romane in administratie si justitie;

- alegerea functionarilor publici din randul romanilor;

- lupta impotriva oprimarii nationale;

- modificarea Legii nationalitatilor;

- democratizarea sistemului electoral.

Totodata, Conferinta i-a incredintat presedintelui partidului, Vicentiu Babes, mandatul de a intocmi un memoriu destinat imparatului si opiniei publice internationale in care sa se prezinte prigoana desfasurata de catre Ungaria impotriva romanilor din Transilvania in scopul desnationalizarii lor. Memoriul, publicat in anul 1882 in limbile romana, maghiara, germana si franceza, a fost reprodus de catre aproape intreaga presa romaneasca si de catre numeroase ziare straine, reprezentand un adevarat act de acuzare al poporului roman impotriva asupririi sale.

La conferinta nationala a partidului din 1887 s-a hotarat elaborarea unui Memorandum. Redactat de catre Iuliu Coroianu si definitivat in anul 1892, memorandumul a fost semnat de catre presedintele partidului, Ion Ratiu, ca si de catre fruntasii politici: G. Pop de Basesti, E. Brote, V. Lucaciu, S. Albini si I. Coroianu.

Memorandumul a fost redactat in limbile romana, maghiara, germana, italiana si franceza si popularizat in Transilvania, in Romania, precum si in intreaga Europa.

Protestul si revendicarile romanilor au fost intemeiate pe dreptul istoric, pe ponderea numerica, pe argumente de ordin etnic si geografic, pe contributia adusa de populatia romaneasca majoritara la viata economica si sociala a Transilvaniei. Totodata, au fost supuse unui amplu rechizitoriu dispozitiile discriminatorii vizand desfiintarea natiunii romane, din legea electorala, legea nationalitatilor, legile scolare, legile agrare si legea presei.

Raspunsul Guvernului Ungariei a fost prigoana organizata impotriva fruntasilor politici romani, care a imbracat forma unor actiuni penale, sub motivul ca acestia au atentat impotriva statului maghiar.

Procesul memorandistilor, desfasurat la Cluj in mai 1894, a dat romanilor prilejul sa isi afirme unitatea si increderea in cauza nationala.

Lupta romanilor din Transilvania, sustinuta de catre toate categoriile sociale, avand ca principal tel afirmarea fiintei si unitatii nationale, a dus in final la realizarea Unirii Transilvaniei cu Romania la 1 decembrie 1918. 

Intrebari si teste

  • Care au fost factorii de conducere ai Transilvaniei in perioada voievodatului?
  • In perioada voievodatului Transilvania era impartita in:
  • districte romanesti;
  • comitate unguresti;
  • judete;
  • scaune secuiesti;
  • scaune sasesti.
  • Ce atributii exercita principele Transilvaniei in perioada principatului aflat in dependenta fata de Imperiul Otoman?
  • Dependenta Transilvaniei fata de Imperiul Habsburgic a fost consfintita prin:
  • Pragmatica sanctiune din 1722;
  • Diploma leopoldina din 1691;
  • Hotararea Dietei convocata la Fagaras in anul 1688:
  • Aratati actele care s-au succedat intre 1865 si 1867 prin care au fost pregatite instaurarea dualismului austro-ungar si incorporarea Transilvaniei de catre Ungaria.
  • Care au fost primele codificari initiate in Transilvania?
  • Tratati Statutele Tarii Fagarasului (aparitie, continut).
  • Ce drepturi au dobandit taranii aflati in stare de iobagie prin patentele lui Iosif al II-lea din anii 1783, 1785 si 1790?
  • Mentionati principalele dispozitii specifice care reglementau relatiile din districtele graniceresti.
  • Mentionati principalele actiuni care au marcat lupta romanilor din Transilvania impotriva dualismului austro-ungar. 

TITLULV

 Statul si dreptul ROMANESC in perioada 1918-1938

Capitolul I. Faurirea statului national unitar roman

Sfarsitul primului razboi mondial a dus la implinirea nazuintei de veacuri a poporului roman, si anume unitatea politica pe intregul sau spatiu de dezvoltare istorica.

Statul national unitar roman a fost faurit in cadrul unui proces revolutionar, prin lupta eroica a intregii natiuni, din vechea Romanie, din Transilvania si din Banat, din Basarabia si Bucovina.

Adunarile legislative si guvernele provizorii constituite de catre reprezentantii poporului, care au exercitat atributiuni de conducere politico-administrativa in perioada de tranzitie catre formarea unui aparat de stat unic, s-au bucurat de concursul intregii populatii in asigurarea ordinii publice si a bunei desfasurari a vietii social-economice.

Hotararile de unire a celor trei stravechi provincii romanesti au fost promulgate ulterior prin decrete regale:

- la 27 noiembrie pentru Basarabia;

- la 18 decembrie pentru Bucovina;

- la 24 decembrie pentru Transilvania.

Sistemul tratatelor de la Versailles  a consfintit unirea intregii natiuni romane intr-un singur stat unitar si independent, a dat recunoastere internationala operei infaptuite de catre poporul roman.

Capitolul II. Evolutia dreptului

Sectiunea I. Unificarea legislativa

In perioada 1918-1938 problema fundamentala care s-a pus pe planul reglementarii juridice a fost aceea a unificarii legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politica si cea juridica.

Procesul unificarii a fost de lunga durata, in unele domenii prelungindu-se pana in preajma celui de al doilea razboi mondial.

Statul roman a realizat unificarea legislativa prin doua metode:

- prima metoda a constat in extinderea aplicarii unor legi din vechea Romanie pe cuprinsul intregii tari;

- cea de a doua metoda s-a infaptuit prin elaborarea unor noi acte normative, unice, prin care s-au inlaturat reglementarile paralele anterioare.

In procesul unificarii legislative, metoda extinderii a fost folosita indeosebi in domeniile dreptului constitutional si al dreptului penal.

Reglementarea paralela s-a mentinut mai multa vreme in dreptul civil si in unele ramuri ale dreptului procesual.

Totodata, au fost adoptate numeroase legi speciale unice in toate ramurile dreptului.

Prin imbinarea celor doua metode a fost creat sistemul de drept al Romaniei.

Sectiunea a II-a. Dreptul constitutional

In materia dreptului constitutional a ramas in vigoare Constitutia din 1866 pana in anul 1923, cand a fost adoptata o noua Constitutie. Aceasta a fost promulgata la 28 martie si publicata la 29 martie 1923.

In procesul de elaborare a noii constitutii s-a pornit de la textele Constitutiei din 1866, dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, in doctrina juridica s-a afirmat ca, in realitate, Constitutia din 1923 este doar o modificare a celei din 1866.

Consfintind faurirea statului national unitar roman, Constitutia prevedea ca "Romania este un stat national, unitar si indivizibil” si ca "teritoriul Romaniei este inalienabil”.

Constitutia a consfintit regimul parlamentar democratic, a recunoscut drepturile si libertatile cetatenesti si a consacrat principiul separatiei puterilor in stat.

Potrivit Constitutiei, activitatea legislativa urma a fi exercitata de catre rege si Reprezentanta nationala (formata din Senat si Camera Deputatilor), cea executiva de catre rege si Guvern, iar cea judiciara de catre instantele judecatoresti.

Initiativa legislativa apartinea fie regelui, fie uneia dintre cele doua adunari ale Reprezentantei nationale. Dupa aprobarea de catre majoritatea membrilor ambelor adunari, legile urmau a fi sanctionate de catre rege.

Constitutia din 1923 a introdus controlul constitutionalitatii legilor, exercitat de catre Inalta Curte de Casatie si Justitie, care avea dreptul sa declare inaplicabile legile contrare Constitutiei, dar numai cu privire la cazul judecat.

De asemenea, a fost introdus si principiul controlului legalitatii actelor administrative, potrivit caruia instantele judecatoresti puteau cenzura actele emanate de la administratia de stat si puteau obliga statul la plata unor despagubiri catre persoanele particulare.

Prin Legea electorala din martie 1926 s-a reglementat, pe larg, dreptul de a alege si de a fi ales, desfasurarea alegerilor, structura Adunarii Deputatilor si a Senatului.

In perioada 1927-1930 a functionat, conform prevederilor constitutionale, institutia regentei. Instituirea regentei a fost determinata de renuntarea lui Carol, fiul cel mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de mostenitor al tronului. In ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat actul renuntarii, proclamandu-l mostenitor pe Mihai, fiul lui Carol. Totodata, a fost creata o regenta, formata din trei persoane, care urma a-si exercita prerogativele, in eventualitatea in care Mihai ar fi ajuns rege inaintea majoratului. Regenta a inceput sa isi exercite atributiile din iunie 1927, ca urmare a mortii regelui Ferdinand. In anul 1930 Carol a revenit in tara si s-a proclamat rege (restauratia), astfel incat regenta si-a incetat activitatea.

Sectiunea a III-a. Dreptul administrativ

In perioada de referinta au fost adoptate noi legi de organizare administrativa atat pe plan central, cat si pe plan local.

Mentionam in acest sens Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul general de organizare al ministerelor intr-un sistem unitar. Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma sa formeze Guvernul, ii numea si ii revoca pe ministri. Legea mai prevedea infiintarea Directoratelor ministeriale locale, in numar de sapte, pentru fiecare minister, ca centre de administratie si inspectie locala.

La 14 iunie 1925 a fost adoptata Legea pentru unificarea administrativa, prin care s-a stabilit un sistem unitar de organizare teritoriala a statului national si s-a prevazut constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul Romaniei se impartea din punct de vedere administrativ, in judete si comune. Comunele erau de doua feluri: rurale si urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai multe sate, in functie de numarul locuitorilor pe care il aveau. Comunele urbane erau centre de populatie recunoscute ca atare prin lege; la randul lor, ele se imparteau in comune resedinta de judet si comune neresedinta de judet. Unele comune urbane resedinta de judet, de mai mare importanta, puteau fi declarate prin lege ca municipii.

Judetele erau impartite in plasi, iar comunele urbane in sectoare.

Administratia judetului se afla sub conducerea perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului de Interne.

In fruntea administratiei comunale se afla primarul, care executa hotararile Consiliului local si ale Delegatiei permanente comunale. Primarul era ales de catre Consiliul comunal.

Conducerea plasii era exercitata de catre un pretor, numit prin decizie ministeriala.

La nivelul comunelor si judetelor functionau consilii si delegatii permanente, competente sa decida potrivit legii.

Prin Legea pentru organizarea administratiei locale din 3 august 1929 s-au adus o serie de modificari sistemului organizarii administrative. Aceasta lege prevedea ca toate comunele, urbane sau rurale, puteau fi impartite in sectoare si ca se bucurau de personalitate juridica atat judetele si comunele, cat si sectoarele comunale.

Satele care faceau parte dintr-o comuna rurala eru considerate ca fiind sectoare ale acesteia si aveau conducere proprie.

In perioada de referinta, au fost adoptate o serie de legi privind crearea:

- Consiliului Legislativ;

- Consiliului Superior Administrativ;

- Casei Pensiilor;

- Camerelor Agricole;

- Camerelor de Munca;

- precum si reorganizarea Camerelor de Comert si Industrie.

De asemenea, a fost adoptat Statutul functionarilor publici.

Sectiunea a IV-a. Dreptul civil

In domeniul dreptului civil a ramas in vigoare codul adoptat in anul 1864, dar s-au aplicat si unele legi speciale, a caror adoptare a fost impusa de transformarile economico-sociale.

Unificarea legislatiei civile s-a realizat in mod treptat si diferentiat de la o provincie la alta. Astfel, daca la sfarsitul deceniului al treilea, in vechea Romanie si in Basarabia se aplicau aceleasi norme de drept civil, in Transilvania au continuat sa se aplice unele norme specifice pana in timpul celui de al doilea razboi mondial.

In anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi reglementari si au fost introduse noi principii. Astfel, in materia proprietatii, daca potrivit conceptiei clasice, exprimata in art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un caracter absolut, Constitutia din 1923 si legislatia civila speciala au consacrat conceptia proprietatii ca functie sociala. Pe aceasta cale s-a creat baza juridica in vederea exproprierii pentru cauza de utilitate nationala. Prin Constitutia din 1923 a fost reformulat conceptul de "utilitate publica”, dandu-i-se o acceptiune mult mai larga fata de cea consacrata prin Constitutia din 1866. Pe aceasta baza au fost adoptate o serie de masuri in vederea limitarii dreptului de proprietate absoluta. Aceste masuri au fost necesare, intrucat, potrivit conceptiei romane clasice, preluata de codurile civile burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atat asupra subsolului, cat si asupra spatiului aerian aflat asupra acelui teren. Constitutia din 1923 a prevazut, insa, ca bogatiile subsolului trec in proprietatea statului, ceea ce echivaleaza cu o nationalizare a subsolului. De asemenea, s-au adus ingradiri cu privire la dreptul asupra spatiului aerian, in interesul societatilor de navigatie aeriana.

Totodata, s-a procedat la nationalizarea unor intreprinderi de armament si a unor uzine metalurgice. In fapt, dupa nationalizare au fost trecute in folosinta unor particulari, sub pretextul ca particularii pot pune mai bine in valoare decat statul bogatiile subsolului si intreprinderile.

Cu privire la proprietatea funciara s-a adoptat o serie de legi pentru infaptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte pentru vechea Romanie si pentru vechile provincii.

Reforma agrara, legiferata in anul 1921, a presupus doua operatii distincte.

Prima operatie a fost aceea a trecerii terenurilor expropriate in proprietatea statului, cu plata unor substantiale despagubiri. Pretul rascumpararii era egal cu pretul regional al arendei inmultit cu 40 in vechea Romanie, si cu 20 pentru restul tarii. Aceasta prima operatie s-a putut efectua intr-o perioada scurta de timp, cu atat mai mult cu cat despagubirile urmau a fi platite de catre stat.

Cea de a doua operatiune consta in vanzarea pamanturilor de catre stat taranilor.

Aceasta formula juridica prin care s-a facut improprietarirea a avut menirea sa dea impresia ca pamanturile nu au trecut din proprietatea mosierilor in cea a taranilor, ci ca au fost vandute de catre stat. Legile de improprietarire au prevazut ca pamanturile repartizate taranilor nu puteau fi vandute sau ipotecate inainte de stingerea datoriilor catre stat.

Regimul juridic al proprietatii asupra subsolului a fost stabilit prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Aceasta lege a reafirmat principiul constitutional privind proprietatea statului asupra bogatiilor subsolului, cu unele exceptii. Astfel legea a recunoscut drepturile castigate asupra bogatiilor subsolului, cunoscute si exploatate in acel moment, ceea ce a constituit o importanta limita a reglementarii. Asa se face ca dispozitiile legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea terenurilor aflate in rezerva statului si pentru terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul pe teren propriu.

Regimul juridic al proprietatii statului  a suferit o serie de modificari prin Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929 si prin Legea privitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului din 6 iunie 1929. Prevederile acestor legi au fost astfel formulate incat sa favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul strain. Asa, de pilda, proportia participarii capitalului privat nu era fixata, astfel incat acesta, in baza unei participari simbolice, dobandea acces la exploatarea bunurilor statului.

In perioada de referinta, prevederile dreptului civil cu privire la conditia juridica a persoanei au fost completate cu noi reglementari.

Mentionam in acest sens:

- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civila;

- Legea din 1929 asupra contractelor de munca;

- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacitatii femeii maritate.

Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre barbat si femeie in domeniul dreptului civil. Astfel, s-a prevazut ca femeia nu mai trebuie sa ceara consimtamantul sotului in vederea incheierii unei conventii de munca si ca femeia are dreptul de a-si incasa salariul si de a dispune de el, precum si dreptul de a-si instraina bunurile fara autorizatia sotului.

In materia persoanelor juridice, au intervenit modificari impuse de transformarile din viata social-economica. Astfel, prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea sindicatelor, cu conditia ca acestea sa se preocupe numai de problemele cu caracter strict profesional, economic, social si cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor desfasurarea oricarei activitati politice, ca si dependenta fata de vreun partid politic.

Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924, vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridica se acorda prin lege, a fost inlocuit cu sistemul acordarii personalitatii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se desfasura in fata instantelor judecatoresti.

Reglementarile noi ce au intervenit in materia obligatiilor au dat statului posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori si debitori, mai ales in perioada crizei economice. Mentionam in acest sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulatie a bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile provenite din improprietariri puteau fi scoase la vanzare de catre creditori.

Pentru solutionarea datoriilor agricole ale taranilor, care au generat adanci nemultumiri, statul a intervenit cu o serie de masuri vizand reducerea datoriilor taranilor, prelungirea scadentelor pentru datoriile care mai ramaneau de platit, organizarea creditului agricol si suspendarea executarii silite asupra taranilor. Asemenea dispozitii cuprind Legea pentru asanarea datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru reglementarea datoriilor agricole si urbane din 14 aprilie 1932, precum si Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie 1934.

In perioada de referinta au intervenit modificari si in fizionomia contractului de vanzare-cumparare. Potrivit codului civil, contractul de vanzare-cumparare era translativ de proprietate, fapt care, in conditiile crizei, genera serioase inconveniente pentru capitalisti. Aceasta intrucat, in momentul falimentului, bunurile aflate in magazinele comerciantilor erau vandute la licitatie, iar suma rezultata era impartita in mod proportional intre creditorii falitului. In practica relatiilor comerciale, marfurile erau procurate periodic prin contractul de vanzare-cumparare, iar plata urma a se face la scadentele prevazute: marii comercianti deveneau proprietari ai marfurilor in momentul primirii lor, chiar daca pretul nu era platit. Iar daca marfurile ramaneau nevandute, in conditiile generate de criza economica, comerciantii cu amanuntul dadeau faliment, iar creditorii le scoteau bunurile la vanzare pentru a se despagubi. Urmarea era ca industriasii si angrosistii nu-si mai puteau valorifica drepturile de creanta nascute din contractele incheiate cu micii negustori, asa incat dadeau si ei faliment. Pentru a se evita asemenea consecinte s-a recurs la vanzarea bunurilor fara transferul dreptului de proprietate, daca pretul nu era platit in momentul remiterii marfurilor.

In domeniul relatiilor de munca au fost adoptate, in acea perioada, noi reglementari, inclusiv de unificare legislativa. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau dispozitii cu privire la solutionarea conflictelor colective de munca, la repausul duminical, la durata zilei de munca, ocrotirea minorilor si a femeilor, la contractele de munca, la jurisdictia muncii.

Sectiunea a V-a. Dreptul penal

In domeniul dreptului penal a ramas in vigoare codul adoptat in anul 1864.

Dupa faurirea statului national unitar roman s-a trecut la elaborarea unui nou cod penal, care a fost adoptat, dupa indelungate tergiversari, la 18 martie 1936 si a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod penal a fost sistematizat in trei parti:

- Cartea I – Dispozitii generale;

- Cartea a II-a – Dispozitii privitoare la crime si delicte;

- Cartea a III-a – Dispozitii privind contraventiile.

In perioada la care ne referim au fost adoptate si o serie de legi penale speciale care se refereau la apararea linistii si creditului tarii (1930), la reprimarea concurentei neloiale (1932), la reprimarea unor infractiuni contra linistii publice (Legea Marzescu - 1924), la apararea regimului monarhic din Romania (1927), la introducerea starii de asediu (1933) si la apararea ordinii (1934).

Sectiunea a VI-a. Procedura civila

In domeniul procedurii civile a continuat sa se aplice codul adoptat in anul 1864.

Unificarea legislativa in aceasta materie s-a realizat atat prin extinderea unor dispozitii de procedura civila din vechea Romanie in noile provincii, cat si prin adoptarea unor noi legi. Mentionam in acest sens Legea din din 19 mai 1925, care viza unificarea unor dispozitii de procedura civila si comerciala, inlesnirea si accelerarea judecatilor, precum si competenta judecatorilor.

Sectiunea a VII-a. Procedura penala

Si in domeniul dreptului procesual penal a ramas in vigoare vechiul cod.

In anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat un nou cod de procedura penala, care a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1937.

Noul cod a preluat numeroase dispozitii din cel anterior, dar a prevazut si unele reglementari noi. 

In scopul crearii unui cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost data, la 25 ianuarie 1924, Legea pentru unificarea organizarii judecatoresti.

Conform dispozitiilor acestei legi, instantele judecatoresti erau constituite intr-un sistem format din:

- judecatorii;

- tribunale;

- curti de apel;

- curti cu juri;

- Curtea de Casatie.

Judecatoriile erau rurale, urbane si mixte.

In fiecare judet functiona un tribunal, compus din una sau mai multe sectiuni.

Curtile de apel, in numar de 14, erau compuse din una sau mai multe sectiuni.

Curtile cu juri judecau numai procese penale.

Instanta suprema era Curtea de Casatie.

In vederea unificarii modului de compunere a corpului de avocati s-a dat o lege speciala in anul 1923, modificata in anul 1925.

Intrebari si teste

  • Prin ce metode a realizat statul roman unificarea legislativa dupa 1918?
  • Potrivit Constitutiei din 1923, initiativa legislativa apartinea:
  • regelui;
  • Guvernului;
  • Reprezentantei Nationale (formata din Senat si Camera Deputatilor);
  • Inaltei Curti de Casatie si Justitie.
  • Conform Legii din 14 iulie 1925, teritoriul Romaniei se impartea, din punct de vedere administrativ, in:
  • judete;
  • plasi;
  • orase;
  • comune;
  • sectoare;
  • sate.
  • Ce modificari au fost aduse in materia proprietatii prin Constitutia din 1923 fata de Constitutia din 1866?
  • Care au fost cele doua operatii distincte presupuse de reforma agrara legiferata in 1921?
  • Ce prevad Legile din 1928 (cu privire la actele de stare civila), din 1929 (asupra contractelor de munca) si din 1932 (cu privire la ridicarea incapacitatii femeii maritate) prin care s-a atenuat inegalitatea dintre barbat si femeie in domeniul dreptului civil?
  • Legea din 26 mai 1921 interzice sindicatelor:
  • activitati politice;
  • activitati sociale si culturale;
  • dependenta fata de vreun partid politic;
  • activitati economice.
  • Care erau instantele judecatoresti stabilite prin Legea din 25 ianuarie 1924 pentru unificarea organizarii judecatoresti?

Bibliografie

EMIL CERNEA, EMIL MOLCUT, "Istoria statului si dreptului romanesc”, Editura Press Mihaela, Bucuresti, 2001;

C. HAMANGIU, "Codul general al Romaniei”, 38 vol., Bucuresti, 1907-1940;

ST. PASCU, VL. HANGA, "Crestomatie pentru studiul istoriei statului si dreptului romanesc”, 3 vol., Bucuresti, 1955-1963;

COLECTIV, coordonat de I. CETERCHI, "Istoria dreptului romanesc”, 3 vol., Editura Academiei R. S. R., Bucuresti, 1980-1984;

  1. RADULESCU, "Pagini din istoria dreptului romanesc”, Bucuresti, 1970;

A. RADULESCU, "Viata juridica si administrativa a satelor”, Bucuresti, 1927;

A. RADULESCU, "Curs de istoria dreptului roman”, Bucuresti, 1926;

I. PERETZ, "Curs de istoria dreptului roman”, Bucuresti, 1926;

G. FOTINO, "Pagini din istoria dreptului romanesc”, Bucuresti, 1940;

I. BALTARIU, "Tripticele din Transilvania”, Aiud, 1930;

D. FIROIU, "Istoria statului si dreptului romanesc”, Bucuresti, 1976;

LIVIU P. MARCU, "Istoria dreptului romanesc”, Bucuresti, 1997;

GH. CRONT,"Pravila de la Govora din 1640”, Bucuresti, 1961;

*** - "Cartea romaneasca de invatatura”, Bucuresti, 1961;

*** - "Indreptarea legii”, Bucuresti, 1962;

*** - "Pravilniceasca condica”, Bucuresti, 1957;

*** - "Codul Calimah”, Bucuresti, 1958;

I. MURARU, "Constitutiile romane”, Bucuresti, 1980;

N. BALCESCU, "Opere”, vol. I, Bucuresti, 1953;

C. DAICOVICIU si colectiv, "Din istoriaTransilvaniei”, Bucuresti, 1963;

c. giurescu, "Contributii la studiul marilor dregatori in secolele XIV-XV”, Bucuresti, 1962;

n. iorga, "Les origines et l’originalité du droit roumain”, 1935;

n. iorga, "Istoria poporului romanesc”, 1985;

ST. PASCU, "Voievodatul Transilvaniei”, Cluj-Napoca, 1971;

GH. PLATON, "Istoria moderna a Romaniei”, Bucuresti, 1985;

I. SCURTU, "Viata politica din Romania 1918-1944”, Bucuresti, 1982;

I. SCURTU, "Viata cotidiana a Romanilor in perioada interbelica”, Editura RAO, Bucuresti, 2001;

ALEXANDRU MADGEARU, "Romanii in opera notarului anonim”, Fundatia Culturala Romana, Cluj-Napoca, 2001;

TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, "Pe treptele slujirii crestine”, Bucuresti, 2001;

GH. ZBUCHEA, "O istorie a romanilor din peninsula balcanica. Secolul XVIII-XX”, Bucuresti, 1999;

I. VARTA, "Revolutia de la 1848 in Tarile Romane. Documente inedite din arhivele rusesti”, Editura ARC, Chisinau, 1998;

COLECTIV, coordonat de F. TUCA, "2000 de ani de stabilitate, crestinism si cultura in spatiul romanesc. Repere cronologice sau picaturi din istoria neamului”, Bucuresti, 2000;

MARIAN STROIA, "Romanii, marile puteri si sud-estul Europei” (1800-1830),Bucuresti, 2002;

COLECTIV, coordonator B. MURGESCU, "Istoria Romaniei in texte”, Bucuresti, 2001.

Stiri pe aceasta tema

Noul Cod Civil – monument istoric in dezvoltarea dreptului roman – Bucuresti, 29 septembrie 2011
Academia Romana va gazdui la data de 29 septembrie 2011 simpozionul academic "Noul Cod civil – moment istoric in dezvoltarea dreptului roman". Conferinta va avea loc in Amfiteatrul "Ion Heliade Radulescu" al Academiei Romane – Calea Victoriei, nr. 125, Bucuresti.
Fost avocat roman, despagubit de CEDO pentru incalcarea dreptului la respectarea vietii private
Lidia Niculescu (fosta Peter), fost avocat in cadrul Baroului Bucuresti, va primi despagubiri din partea statului roman in valoare de 11.000 de euro. Aceasta este decizia Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), suma reprezentand daune si cheltuieli de judecata, pentru incalcarea dreptului la respectarea vietii private si de familie si a articolului privind interzicerea tratamentelor inumane sau degradante.
Timis: Politistii din Deta `intaresc autoritatea statului` la doua saptamani de la cazul Roman
Gregorian Bivolaru incearca din nou inculparea statului roman pentru condamnarea sa din perioada comunista
Liderul din exil al Miscarii pentru Integrare Spirituala in Absolut (MISA) spera inca in condamnarea statului roman pentru procesele si incarcerarile suferite de Gregorian Bivolaru in perioada regimului comunist. Guru aproape ca reusise acest lucru, in urma cu doi ani, cand Tribunalul Bucuresti a admis cererea liderului MISA si a constatat caracterul politic al condamnarii suferite de Bivolaru in 1977 si al internarii medicale fortate la Psihiatrie, dispusa in anul 1989.
Licitatia ANCOM s-a incheiat. Operatorii telecom vor plati statului roman aproape 700 milioane de euro
Licitatia ANCOM s-a incheiat astazi, dupa doua saptamani de la inceperea negocierilor. Cosmote, Orange, RCS&RDS, Vodafone si 2K Telecom vor plati 682,14 milioane de euro pentru licentele telecom in frecventele de 800, 900, 1.800 si 2.600 MHz, suma fiind sub valoarea de pornire a licitatiei, de 726,8 milioane de euro.
HOME STIRI SFATUL EXPERTULUI LEGISLATIE FORUM AVOCATI ADRESE UTILE DOCUMENTE UTILE CONTACT
Acceptand sa utilizati acest site, declarati in mod expres si implicit ca sunteti de acord cu Termenii si Conditiile impuse de SC CND LEGALIS SRL. Preluarea si reproducerea informatiilor si imaginilor publicate pe site-ul www.avocatura.com se poate face doar cu respectarea Termenilor si Conditiilor. SC CND LEGALIS SRL este operator de date cu caracter personal inscris in registrul de evidenta a prelucrarilor de date cu caracter personal sub nr. 20896 si nr. 21292. © Copyright SC Avocatura.com SRL 2005-2010 ©   Copyright SC CND LEGALIS SRL 2011
Sati